Autor: Prof. univ. dr. ing. Marian Drăgoi
Silvicultura rămâne, prin excelenţă, o activitate a spaţiului rural – dacă ne referim cel puţin la resursele umane şi naturale utilizate –, cu puternice implicaţii în ceea ce generic numim „echilibrul ecologic”: uniformizarea regimului hidrologic, conservarea habitatelor şi, prin acestea, a biodiversităţii, protecţia solurilor şi a terenurilor contra eroziunii şi, mai nou, conservarea peisajului şi reducerea concentraţiei bioxidului de carbon adus în atmosferă de mai bine de două secole de exploatare şi utilizare a rezervelor fosile de carbon. Deoarece prin silvicultură se înţelege îndeobşte silvotehnica, am preferat să ne referim încă din titlu la cultura pădurilor, înţeleasă nu neapărat ca ansamblu de activităţi menite să asigure regenerarea, îngrijirea şi conducerea pădurii în ansamblu şi a arboretelor în particular, cât şi ca sistem de valori profesionale, între care prima este loialitatea şi responsabilitatea faţă de pădure, privită ca sistem natural, de a cărui existenţă depinde, în cele din urmă, şi siguranţa naţională.
Vorbim de loialitate şi responsabilitate pentru că înseamnă totuşi lucruri diferite: una înseamnă sinceritate şi corectitudine, cealaltă denotă ceva mai mult, şi anume capacitatea de a răspunde, de da socoteală, dar şi de a-ţi asuma anumite răspunderi, ce nu sunt de fapt obligaţii stipulate într-un regulament sau într-o lege mai mult sau mai puţin perfectibilă. Or, cultura pădurilor, punând accent pe aceste aspecte, înseamnă mai mult decât silvicultura, după cum managementul forestier responsabil, asupra căruia vom insista spre final, înseamnă ceva mai mult decât mult prea invocata gestionare durabilă a pădurilor, despre care se vorbeşte atât de mult.
Aşadar, prin titlul, opunem unui concept ce ţine mai degrabă de morala profesională a unui grup social restrâns, un concept mult mai complex, acela al globalizării, ce se rezumă la integrarea economică la scară planetară. Cum această integrare se realizează, în primul rând, prin comerţul internaţional şi libera circulaţie a capitalului investiţional, facilitate de tehnologia informaţiei (ce funcţionează ca un lubrifiant al fluxurilor materiale şi monetare), efectele globalizării se răsfrâng asupra mediului, asupra diferenţelor culturale dintre naţiuni, asupra sistemelor politice şi, în final, asupra bunăstării fiinţei umane şi societăţii, în ansamblul ei. Pădurea, ca sistem creator de mediu şi, în egală măsură, dependent de mediu, nu poate fi izolată de efectele secundare ale globalizării, între care un loc aparte îl ocupă distorsiunile pieţei, dintre care una a fost şi este complet neglijată de decidenţii implicaţi în politica forestieră: monosponul, respectiv dominarea pieţei de un singur cumpărător.
O moştenire ce merita mai multă responsabilitate
În perioada economiei de comandă şi control, România s-a mândrit, şi pe bună dreptate, cu o economie forestieră bine echilibrată din punct de vedere al modului în care au fost gestionate pădurile, chiar dacă în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut politica forestieră a fost marcată de unele excese în ceea ce priveşte extinderea culturii unor specii repede crescătoare în afara arealului. Începând cu anul 1950 toate pădurile ţării au fost amenajate într-o manieră unitară, tratamentele silviculturale şi tehnologiile de exploatare au ţinut cât de cât pasul cu preocupările privind protecţia mediului, iniţiate de prima zonare funcţională legiferată în anul 1954, iar capacităţile de prelucrare au fost judicios amplasate din punct de vedere al distanţelor şi căilor de transport. Cercetarea ştiinţifică a contribuit şi ea la îmbunătăţirea tehnicilor de inventariere şi punere în valoare a lemnului, la realizarea unei tipologii forestiere naţionale, la mai buna protejare a pădurilor contra dăunătorilor; fiecare salt tehnologic a fost promovat prin îndrumări tehnice actualizate periodic. Toate aceste elemente, caracteristice oricărei economii bine planificate, au contribuit cât de cât la menţinerea unor valori ridicate ale principalilor indicatori ai fondului forestier naţional: suprafaţa pădurilor, fondul mediu de producţie şi creşterea medie a acestuia.
Legile proprietăţii – decizii politice
După 1990, pădurea a devenit subiect al celor trei legi privind retrocedarea drepturilor de proprietate deţinute de persoane fizice şi juridice la momentul naţionalizării pădurilor, în 1947, dar şi mijloc electoral. Cum era de aşteptat, revenirea la structura de proprietate existentă la momentul naţionalizării nu putea duce decât la fragmentarea fondului forestier al ţării, fragmentare ce este incompatibilă cu gestionarea unitară şi durabilă a pădurilor. Percepţia publică asupra retrocedării pădurilor este extrem de complexă şi diversă: politicienii au căutat justificarea retrocedării pădurilor în zona justiţiei sociale, silvicultorii nu au anticipat în niciuna din cele trei faze ale retrocedării amploarea fenomenului şi a efectelor colaterale acestuia, trezindu-se de fiecare dată respinşi de proprietari, fapt ce a generat o criză de comunicare între cele două grupuri cointeresate. Soluţionarea acestei crize de comunicare nu se rezumă la obligativitatea unor contracte de administrare – cum s-a încercat şi se încearcă încă, şi în transparenţa administraţiei silvice, indiferent că este vorba de proprietatea privată, de proprietatea publică a statului (pădurile administrate exclusiv de Regia Naţională a Pădurilor) sau de proprietatea privată a statului (pădurile aflate în proprietatea primăriilor). Cert este că, după aceste retrocedări, mai mult de jumătate din fondul forestier al României este în proprietate privată. În asemenea condiţii, piaţa lemnului, liberalizată cu aproape un deceniu în urăm, nu asigură totdeauna preţuri de echilibru capabile să asigure venituri acoperitoare pentru toate lucrările silvice necesare, la care trebuie să se adauge şi o salarizare corespunzătoare a personalului silvic din sectorul administraţiei private a pădurilor.
Fondurile de investiţii şi piaţa carbonului
Protocolul de la Kyoto, dar mai ales speculaţiile ce se fac în ceea ce priveşte aranjamentele post-Kyoto, au impulsionat intrarea pe piaţa terenurilor forestiere a fondurilor străine de investiţii, interesate în achiziţionarea de terenuri forestiere. Fenomenul era de aşteptat, deoarece oriunde în lume băncile şi fondurile de investiţii cumpără păduri care, deşi asigură randamente reduse, produc, la vânzare, venituri mai sigure decât orice portofoliu de acţiuni şi titluri de stat, mai ales într-o perioadă ameninţată de o criză economică fără precedent. Aceste fonduri de investiţii, la care se adaugă şi familia Porsche, deţin o suprafaţă relativ ridicată din fondul forestier, dar insuficientă pentru a se constitui încă într-un grup cointeresat cu impact major în economia forestieră românească.
Totuşi, pe lângă fondurile de investiţii, pe piaţa românească şi-au făcut loc şi o serie de firme ce cumpără de la asociaţiile de proprietari drepturile de a vinde, în viitor, în perspectiva schimbării regulilor de tranzacţionare a carbonului, stocurile de carbon, care, potrivit regulilor actuale de pe piaţa carbonului, nu pot fi tranzacţionate datorită faptului că nu respectă principiul aditionalităţii. Potrivit acestui principiu, fie că este vorba de protocolul de la Kyoto, fie că este vorba de piaţa liberă a certificatelor de carbon, fie că este vorba de noul mecanism REDD (Reducerea emisiilor de carbon cauzate de deşertificare şi despădurire) propus de Organizaţia Naţiunilor Unite, poate fi vândută doar acea cantitate suplimentară de carbon ce este stocată de pădure ca urmare a schimbării intenţionate a managementului forestier. Or, aceste firme doar speculează eventuala schimbare a regulilor de tranzacţionare, în sensul în care la stocurile de carbon contabilizate în prezent prin sistemul de raportare Folosinţă Funciară, Schimbarea Folosinţei Funciare şi Păduri (cunoscut sub acronimul LULUCF), implementat prin Convenţia privind Schimbările Climatice, s-ar putea adăuga, în viitor, şi carbonul stocat în lemnul folosit în construcţii. Deşi este puţin probabil ca acest lucru să se întâmple după ce nu va mai funcţiona actualul protocol de la Kyoto, speculaţii se pot face şi, fireşte, contracte de tip future de tip speculativ.
Niciuna din opţiunile deschise de cele două fenomene – vânzarea pădurilor către fondurile de investiţii sau a drepturilor de tranzacţionare a certificatelor de carbon – nu contribuie la a încuraja proprietarii de păduri să aplice cât de cât măsuri responsabile de gospodărire, ceea ce se răsfrânge, mai devreme sau mai târziu, asupra stării pădurii.
Libera circulaţie a capitalului
Pe lângă libera circulaţie a forţei de muncă şi liberalizarea comerţului, o altă componentă a globalizării este libera circulaţie a capitalului investiţional. Dacă într-o economie de comandă şi control planificarea mergea până la a corela capacitatea de prelucrare a lemnului cu posibilitatea pădurilor, într-o economie liberă asemenea „chei de verificare” nu mai funcţionează, invocându-se mult clamata liberă circulaţie a resurselor; drept urmare, în ultimii zece ani în România au apărut două firme a căror capacitate de prelucrare, cumulată, reprezintă 20-25% din posibilitatea totală a pădurilor. Pe plan local, asemenea situaţii înseamnă pur şi simplu situaţii de monopson, termen folosit de economişti pentru orice situaţie în care, într-o anumită zonă, există un singur cumpărător: fie că este vorba de un singur angajator, fie că este vorba de o singură capacitate de prelucrare a materiei prime. Teoria şi practica economică arată că, în asemenea situaţii, preţul este fatalmente dictat de cumpărător, fapt ce pune sectorul exploatării pădurilor într-o situaţie limită: pe de o parte, preţul buştenilor este împins în jos de situaţia de monopson, pe de altă parte preţul lemnului pe picior este împins în sus de monopolul natural în care se află orice administrator de păduri, mai ales în condiţiile în care preocupările privind conservarea naturii au luat amploare. În această „menghină” economică firmele de exploatare nu-şi pot permite investiţii în echipamente noi, nu-şi pot permite să plătească salarii mulţumitoare muncitorilor şi, nu este niciun secret, nu-şi permit nici plata cotelor de asigurări sociale sau a primelor de asigurare.
Certificarea managementului forestier şi a lanţurilor de custodie
Certificarea pădurilor – termen generic lansat după Summitul de la Rio de Janeiro din 1992 – constituie un instrument complementar managementului forestier, compus dintr-un set de proceduri menite să garanteze respectarea unor standarde de calitate, fie că se referă la produsul în sine, fie la tehnologiile prin care resursele sunt utilizate în procese de producţie. Certificarea unui produs sau a unui proces de o terţă parte, ca şi procedură generică, este tot un efect al globalizării, mai precis a liberalizării comerţului, ce a erodat încrederea cumpărătorilor în seriozitatea procedurilor de verificare a calităţii aplicate la producătorii de bunuri şi servicii. Certificarea, ce este în cele din urmă doar un mijloc comercial de comunicare, ca şi publicitatea, constituie în condiţiile actuale singura modalitate de promovare a managementului forestier responsabil, deoarece cerinţele certificării exced de fiecare dată cerinţele şi eficacitatea oricărui sistem oficial de monitorizare a calităţii. De ce? Pentru simplul motiv că organismele de certificare sunt independente, sau mai bine spus, mai independente decât orice instituţie a statului menită să supravegheze calitatea proceselor de producţie. Nu întâmplător, conceptul pe care îl promovează organismele de certificare nu este cel de management forestier durabil sau sustenabil, ci acela de management forestier responsabil, concept ce sugerează faptul că tot ceea ce se face în plus faţă de cerinţele obişnuite este asumat de toţi cei implicaţi în gestionarea pădurii, sau, în cazul firmelor de exploatare şi procesare primară, de toţi angajaţii firmei.
În concluzie
Certificarea pădurilor aduce standarde acolo unde acestea lipsesc, aduce mai multă seriozitate în monitorizarea stării de fapt acolo unde lipseşte seriozitatea şi aduce mai multă responsabilitate acolo unde oamenii manifestă tendinţa naturală de a găsi alţi vinovaţi pentru aceeaşi stare de fapt. Certificarea nu vine cu cerinţe „din afară”, ci ne obligă să ne planificăm mai bine paşii pe care îi vom face în viitorul apropiat spre o stare de fapt superioară cele curente, fie că ne referim la gestionarea pădurilor, la valorificarea materiei prime sau la respectarea cerinţelor de protecţie a mediului. Certificarea nu un proces oarecum „standardizat” de auto-perfecţionare, nu este o cerinţă impusă din exterior organizaţiei. Datorită acestor caracteristici, certificarea managementului forestier şi a lanţurilor de custodie sunt singurele modalităţi într-adevăr promiţătoare de reîntoarcere la conotațiile profunde ale culturii pădurilor.
