Am auzit acest slogan comercial prin liceu, când mergeam în Piața Amzei pentru a cumpăra mărțișoare de 1 marite. Mi-a plăcut atât de mult încât îl repet de fiecare dată când vine vorba de relații comerciale, la modul cel mai general. Mi-am amintit aceste vorbe după ce am citit un text apărut pe Hotnews, despre sustenabilitatea pădurilor deținute de Ikea în România. (AICI).
Lectura mi-a fost sugerată de cineva ce s-a implicat în diverse campanii de protecție a mediului, cu o cuvenită smerenie a necunoașterii tuturor detaliilor tehnice privind regenerarea și exploatarea pădurilor. Subiectul mi s-a părut interesant, așa că i-am promis un răspuns mai amplu și mai public.
Subiectul interviului este modul în care Ikea aplică standardele FSC în România, pe cele 51.000 ha pe care le deține în țara noastră. Ținta finală nu este Ikea, ci FSC, vinovat pentru standarde prea tolerante, nesustenabile pe termen lung.
Dar care sunt problemele ridicate de realizatorul interviului?
Arborii habitat/biotop/lemn mort. Pe o suprafață de 12 ha, în care s-au aplicat tăieri de substituire, nu s-a văzut nici urmă de lemn mort. Vai-vai, ce ne facem cu biodiversitatea? Una din persoanele intervievate, din tabăra agresată, spune timid că lemnul mort funcționează mai bine ca depozit de biodiversitate dacă se optează pentru insulele de îmbătrânire, aplicate în Franța din anii 90, fără atâta tam-tam. Totuși, ceva trebuie să fie nasol, în subconștientul oricărui ONG-st. Și ni se dau, ca exemplu, desimile optime de lemn mort în alte țări – precum Danemarca, unde se ajunge la 10 arbori la hectar, uitând că arborii medii în țările respective sunt de două-trei ori mici decât cei din România (evaluare personală, nu o luați în valoare absolută).
Tăierile de substituire/refacere. Vezi-Doamne, Ikea și-a ascuns gândurile rele în România, unde mai există două portițe tehnice prin care se pot aplica tăierile rase: substituirea și refacerea. Mai ales că că unul dintre specialiștii intervievați a mărturisit că nu cunoaște cele doi tratamente. Să fie sănătos, în România se aplică și astefel de tăieri, chiar dacă seamănă cu cele rase (urmate de împăduriri).
Într-o altă subparcelă, unde colegii de la Ikea făcuseră o progresivă finală urmată de împăduriri, cu puieți protejați de stejar, perfect legală, iar s-au inflamat spiritele, pentru că o astfel de soluție ar crește suprafața pe care se pot aplica tăieri-rase-deghizate. Cum se întâmplă în Germania, unul din principalii furnizori ai Ikea.
Articolul ridică, într-o manieră foarte legitimă , problema green-washingului prin certificare FSC, fapt ce nu poate fi negat. Mai zilele trecute văzusem pe nu știu ce produs, ce nu avea nimic cu pădurea, sigla FSC.
Când a fost scandalul cu Schweighofer iar FSC dădea din colț în colț, pentru că și clientul era la fel de mare, eu publicasem în Bucovina Forestieră un editorial despre cele șapte păcate ale greenwashingului (AICI). Atunci, în finalul unei discuții cu o doamnă de la FSC – eu fiind în afara grupului de lucru/mediere – am adăugat al optulea păcat: acela al escaladării toleranței. Dar asta e cea mai periculoasă, pentru că erodează încrederea publică. Eu deja nu mai dau doi bani (în plus) când văd una din cele două sigle, dacă educația mea tehnologică nu mă duce undeva, în pădure.
Adevărul e că cele două sisteme de certificare (FSC, respectiv PEFC) s-au diversificat prea mult în ceea ce privește domeniile de competență (deoarece orice trebuie împachetat în hârtie), fapt ce erodează, încet și si sigur, încrederea publicului larg în ideea de sustenabilitate. Dar asta nu legitimează vânătoarea de vrăjitoare ce defrișează pădurile, vânătoare întreținută de un reclamagiu ce vrea să schimbe cutumele silviculturale fără a avea o viziune de ansamblu. Ca de exemplu, numărul de intervenții într-o sută de ani: dacă vrei grădinărit vei interveni de 10 ori, daca vrei codru regulat vei interveni de 4 ori, cel mult. Cum e mai bine pentru mediu?
