Codul silvic din 1996 a venit cu o adevărată revoluție economică: ROMSILVA (adică Statul) avea ca surse posibile de venit și contravaloarea serviciilor ecosistemice oferite de pădure. La vremea aceea lucram într-un proiect finanțat de USAID ce acorda asistență tehnică Ministerului Mediului pentru o nouă legislație în materie de mediu, ape, și păduri. Executantul era Institutul Harvard pentru Dezvoltare Internațională (HIID). Nu-l căutați pe Internet pentru că în anul 2000 a fost ras din orice bază de date deoarece contribuabilii americani au aflat din presa rusă că cei de la HIID le „se jucaseră” cu banii lor la bursa din Moscova.
În știință, ca și în politică, contează cine scoate primul pistolul
În perioada 1995-1998 HIID s-a implicat direct doar în legile apelor și mediului, codul silvic fiind elaborat exclusiv de specialiști români. Cei care au lucrat în HIID sunt bine-mersi, persoane cât se poate de onorabile și vizibile, dar că nu veți găsi în CV-urile lor vreo referire la HIID. Inclusiv în CV-ul lui Jeffry Sachs, un notoriu analist politic și un guru al dezvoltării durabile, care, la o masă festivă, s-a trezit cu mine alături. Cred că m-a iradiat puțin, în sensul cel mai bun. La vremea aceea era cel mai tânăr profesor plin de la Harvard.
Tot respectul pentru somitățile ce au lucrat la acel cod silvic, dar zonarea funcțională a pădurilor a intrat în legea apelor și, pe cale de consecință, apa folosită în păstrăvării trebuia plătită companiei naționale Apele Române.
În 1997 HIID m-a școlit în ale evaluării serviciilor ecosistemice după ce, în anul anterior, propusesem deja o metodă de evaluare a serviciului de regularizare hidrologică bazată pe câțiva descriptori comuni proiectelor de corectare a torțeilor. Am lucrat cu marfa clientului, adică arhiva proiectelor de corectare a torenților. Îmi amintesc și acum figura regretatului dr. Radu Gaspar care, după ce am prezentat metoda mea la o conferință a ICAS, mi-a spus ușor dezamăgit: „eu mă așteptam să bazăm evaluările noastre pe metoda dumitale, nu invers”.
Dar în 2003 și 2013 m-am revanșat, în sensul că am propus și testat o metodă de evaluare a acelorași servicii hidrologice, bazată pe modificarea coeficientului mediu de scurgere din cauza schimbării folosinței forestiere, la care se adaugă și valoarea capitalizată a pierderilor produse în trecut de inundații. Studiul din 2003 a fost încorporat într-un proiect ce viza două mari bazine hidrografice (Timiș și Bega), pe când cel din 2013 s-a focalizat pe un bazin mic, Suha Bucovineană (Dragoi and Ciornei, 2013). În ambele cazuri, valoarea medie multianuală a serviciului de regularizare hidrologică a fost undeva la 3-7 €/an/ha.
Ambele abordări au trei elemente comune:1) schimbarea folosinței modifică coeficientul de scurgere, 2) cu cât crește gradul de dezvoltare economică cu atât crește valoarea pagubelor produse de inundații, respectiv 3) valoarea investițiilor în lucrări de corectare a torenților.
Bani puțini, dar care sunt și mai puțini dacă te dai rotund și pui întru-un act juridic o abureală logică precum „funcțiile nerealizate ale pădurii – ecologice, economice și sociale” introdusă neglijent în actualul cod silvic. Când vorbești de o nerealizare trebuie să te raportezi la ceva realizabil sau la ceva realizat deja, în trecut. Și de aici începe nebunia.
Cum evaluăm totuși serviciile ecosistemice?
Potrivit clasificărilor internaționale (Alam et al., 2014; Asah et al., 2014), avem: 1) servicii de aprovizionare (în care intră și producția de lemn), 2) de reglare și întreținere (regularizarea hidrologică, reglarea climei, purificarea apei și a aerului, combaterea dăunătorilor), 3) culturale (recreere, turism, valori spirituale) și 4) servicii de sprijin (formarea și menținerea solului, polenizarea, ciclul nutrienților și fotosinteza).
Cum evaluăm, totuși, serviciile ecosistemice? Aici lucrurile devin și mai neclare, pentru că avem, practic, trei categorii de metode: cele bazate pe costul oportunitate (costul „șansei ratate”, câți bani am fi câștigat dacă nu aveam beleaua de zonare funcțională), pe disponibilitatea de a plăti o anumită sumă pentru a scăpa de un efect nedorit, respectiv disponibilitatea de a accepta ceva rău (cum ar fi restricția de recolta lemn), contra unei sume de bani, plătită sub forma unei despăgubiri, subvenții sau reduceri de impozit pe proprietate, pentru cei ce trăiesc în locuri cu apă poluată sau în vecinătatea unor centre industriale ce poluează aerul și/sau apa sau, în cazul nostru, crearea unor zone de liniște. Ceva rău poate să însemne și restricția de folosi îngrășăminte de orice fel, cum se întâmplă în Franța, cu celebra apă minerală Vittel (Perrot-Maître, 2006).
Cele trei categorii de metode sunt atacabile în instanță, așa cum a fost (și este încă, pe alocuri) evaluarea statistică a masei lemnoase cu ajutorul actelor de punere în valoare.
Evaluarea serviciilor de mediu a ajuns o afacere în sine: le facem tot mai complicate pentru a fi greu de înțeles și de aplicat. La fel de adevărate sunt și o serie de concepții greșite privind evaluarea serviciilor ecosistemice. Robert Costanza, „tatăl” evaluării serviciilor ecosistemice (Costanza, 2024) identifică șapte concepții greșite privind evaluarea și plata serviciilor ecosistemice (ESE respectiv PES):
1) serviciul ecosistem nu este un concept antropocentric (ba este, cu vârf și îndesat),
2) economia nu înseamnă doar piață,
3) evaluarea nu înseamnă nici transformare în marfă și nici privatizare,
4) exprimarea în unități monetare nu înseamnă neapărat „bazat pe studiul pieței”,
5) într-o lume a compromisurilor, efectuarea unei evaluări nu mai este o opțiune, deoarece aceasta se realizează în mod implicit,
6) valorile intrinseci au de-a face cu dreptul, nu cu evaluările relative și
7) evaluările relative și abordările bazate pe drepturi sunt complementare, nu mutual exclusive. Cam complicat dar…
Evaluăm serviciile ecosistemice nu pentru a face bani, ci pentru a prioritiza corect investițiile și cheltuielile în protecția mediului (inclusiv fondul de salarii al celor ce controlează furnizarea acestor servicii).
În orice sistem democratic avem cheltuieli publice și cheltuieli private. Cele private nu ne interesează atât timp cât „nu dăunează grav sănătății”, eufemistic vorbind. În schimb, cele publice suscită totdeauna discuții pentru că operează cu bunuri și servicii ce sunt evaluate diferit de membrii societății – nu există o piață care să ne dea indicii asupra valorii intrinseci a bunurilor sau serviciilor publice. La 30 de ani de la adoptarea legii mediului încă avem probleme cu „anumiți gândacii” din cauza cărora nu avem autostrăzi. Presa pune totdeauna paie pe foc și lipește știri despre „gândacii din cauza cărora se usucă masiv copacii” și „gândacii din cauza cărora nu avem autostrăzi”. Ce să mai creadă bietul om ce nu știe nici entomologie nici economie încât să discearnă adevărul de minciună?
Conservarea biodiversitatea este o mare problemă din cauza faptul că avem prea puțini specialiști capabili să explice de ce o anumită specie e pe lista roșie iar alta nu.
Bibliografie
- Alam, Mahbubul, Olivier, A., Paquette, A., Dupras, J., Revéret, J.-P., Messier, C., Alam, M, Olivier, Á.A., 2014. A general framework for the quantification and valuation of ecosystem services of tree-based intercropping systems. Agroforest Systems 88, 679691. https://doi.org/10.1007/s10457-014-9681-x
- Asah, S.T., Guerry, A.D., Blahna, D.J., Lawler, J.J., 2014. Perception , acquisition and use of ecosystem services : Human behavior , and ecosystem management and policy implications. Ecosystem Services 10, 180–186. https://doi.org/10.1016/j.ecoser.2014.08.003
- Costanza, R., 2024. Misconceptions about the valuation of ecosystem services. Ecosystem Services 70, 101667. https://doi.org/10.1016/j.ecoser.2024.101667
- Dragoi, M., Ciornei, I., 2013. A black-box approach on assessing the opportunity cost of deforestation. Land Use Policy 34, 314–320. https://doi.org/10.1016/j.landusepol.2013.04.001
- Perrot-Maître, D., 2006. The Vittel Payments for Ecosystem Services: A Perfect PES Case? International Institute for Environment and Development (IIED) London.
Foto: Chatgpt
