De zece ani de când ursul a început să se plimbe nestingherit prin grădinile și gospodăriile oamenilor participăm la un spectacol continuu, regizat și jucat de ONG-uri ce militează pentru scoaterea în afara legii a vânătorii, căreia i-a cam trecut vremea.
Pe fond, e un conflict ideologic între cei ce vor să protejeze natura cu orice preț, și vânători, ce pun în față un argument de-a dreptul pueril: fără vânătoare, specia umană nu ar fi evoluat. Între ei sunt biologii, (singurii raționali) ce cred trebuie să avem un echilibru între specii, pe întregul lanț trofic. Cum spunea atât de plastic un meșter, care începea orice negociere cu o clară declarație de intenție: „n-o rămâne nici lupul flămând, nici capra cu toți iezii”. În 1994 am vizitat în Dombas cea mai veche rezervație de stepă, creată în plin război civil, și în care paznicul avea obligația de a crește două UMV (adică unități de vită mare), care să pășuneze tot timpul, pentru a menține un echilibru dinamic între speciile erbacee.
Între cele două tabere (protecționiști pur sânge și vânători cu sânge tot mai puțin albastru) s-a interpus IUCN – Uniunea internațională pentru protecția naturii – ce a venit cu o abordare cât se poate de logică. Plecând de la premisa că nu trebuie neapărat să protejăm neapărat natura, începem prin a o cunoaște, a o clasifica.
- Deci prima categorie e a speciilor ne-evaluate (încă); păpădia sau șoarecii de câmp, de exemplu. Marea majoritate a speciilor intră în această categorie
Următoarea categorie 2) este a speciilor despre care nu știm prea multe, pentru că nu avem date suficiente. Nevăstuica, de exemplu. Neavând date, nu putem evalua riscul dispariției unei astfel de specii. Vestea bună: marea majoritate a speciilor sunt 3) neamenințate, adică sunt reprezentate în populații stabile (aici a ajuns ursul românesc).
Dar cum omul a eliminat deja multe specii, următoarea categorie este a speciilor aproape amenințate (4), cu un mare risc de a fi pierdute, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Urmează 5) speciile vulnerabile – cu mare risc de extincție în sălbăticie, 6) speciile în pericol (Risc foarte mare de extincție în sălbăticie), 7: Speciile în pericol critic, cu un risc extrem de mare de extincție în sălbăticie.
Urmează apoi 8) Speciile ce au dispărut în sălbăticie; (specia supraviețuiește doar în captivitate sau în cultură) și 9) speciile iremediabil pierdute, al căror ultim reprezentant a murit cu mult timp în urmă.
Scopul oricărui program de conservare sau ameliorare a biodiversității este de a duce o specie din categoriile 4,5, 6, 7 și 8 în categoria 3, a speciilor reprezentate prin populații stabile.
Deci nu are sens să ținem urșii în regim de strictă protecție, dacă am ajuns deja la populații stabile. Balena albastră este și ea în aceeași categorie: a ajuns la o populație stabilă la nivel planetar.
Dacă ne închinăm în continuare la ei, precum indienii la vaci (tot respectul pentru cele trei specii) le vom schimba comportamentul, riscând să-i ducem, în cele din urmă, în categoria prădătorilor cu comportament social, ce preferă hrana la tomberon, când nu găsește o oaie.
Știu, vânătoarea nu mai e de mult etică, din moment ce avem zootehnie. Dar selecția negativă are rostul ei în păstrarea unor populații viabile, care să dea, din când în când, și trofee.
Minunat punctat!