Autor: Prof. univ. dr. Marian Drăgoi
Pe 26 martie a avut loc un eveniment despre pădure, de a cărui organizare s-a ocupat Universitatea Ecologică și revista Universul Juridic. Slabă mediatizare a întâlnirii a fost compensată doar de taxa de participare piperată, ce s-a ridicat la 400 lei, indiferent dacă urma să stai in sală sau în fața ecranului. Personal, am aflat de eveniment de pe Face Book, cu o două zile înainte, întâmplător. M-am înscris pentru a participa online dar nu am finalizat plata. De ce? pentru că am făcut două analize cost-beneficiu: cu participare și fără participare.
Subiectul discuției a fost noul cod silvic și, în subsidiar, ca temă ce mă interesează, prelungirea perioadei de actualizare a amenajamentelor de la 10 ani la 20 ani. În 24 luni, pe repede înainte, în condițiile în care toate tehnicalitățile actuale – și nu sunt puține, inclusiv un nou program informatic și noi norme tehnice – sunt pentru 10 ani.
Colegii de la Facultatea de Silvicultură din Suceava vor posta online, cât de curând, o analiză SWOT simplificată a deciziei de rărire a amenajamentelor silvice, dar consider că sunt necesare câteva discuții așa, la scară macro. În primul rând, trebuie precizat faptul că amenajarea pădurilor publice se face de o instituție publică, la un cost pe hectar rezonabil, ce asigură cât de cât lucrări de calitate. Dincolo, în sectorul privat, amenajamentele se fac la costuri mult mai mici, pentru că funcționează, nu-i așa, legea liberei concurențe. Sălbaticei concurențe, am putea spune, pentru că sunt autorizate 50 firme ce se luptă pentru a amenaja în jur de 400.000 ha anual. La o încărcare medie de 5000 ha/an, care asigură lucrări de calitate, ar trebui ca la cele 50 firme să lucreze 80 de ingineri, ceea ce înseamnă o medie de 1,6 ingineri/firmă (conform registrului unităților atestate, avem 50 firme de amenajare, la începutul anului 2025). Dar cum numărul de angajați pe firmă este mult mai mare, suprafața ce revine unui inginer proiectant scade, dar calitatea nu are cum să crească dacă inginerul respectiv este plătit prost: și nu pate fi plătit bine dacă lucrările se contractează la prețuri foarte mici, de 10-15€/ha, cel mult.
Avem așadar o situație de supra-concurență oarecum similară celei de pe piața lemnului pe picior. Doar că acolo numărul foarte mare de firme de exploatare duce la prețuri de achiziție foarte mari , la care singura soluție este sacrificarea calității lucrărilor de exploatare și/sau tăierile la negru. (Scuze, dacă aș fi fost la întâlnirea organizată de marele purtător de griji al echilibrului ecologic aș fi găsit un termen mai potrivit).
Piața liberă reglează prețul bunurilor și serviciilor dar nu neapărat și calitatea acestora. Dacă vrem amenajamente de calitate, „rărirea” acestora ar trebui acompaniată de un control mai strict al calității lucrărilor, de fixarea unui cost minim și de o atenție mai mare dată recepțiilor și temelor de proiectare, în care să fie implicați mai mulți reprezentanți ai autorității.
Fără a fi acompaniată de o schimbare radicală a cadrului tehnic și legislativ, în sensul relaxării acestuia, dublarea perioadei de valabilitate a amenajamentului va degreva Comisia Tehnica de Amenajare a Pădurilor de verificarea și aprobarea amenajamentelor dar o va supra-încărca cu verificarea și aprobarea derogărilor de la amenajament. Are sens o asemenea schimbare a priorităților?
Despre autor:
Profesorul universitar doctor Marian Drăgoi a făcut parte în ultimii ani din echipa Facultății de Silvicultură din Suceava, unde a fost titular al disciplinelor Amenajarea pădurilor (licenţă zi) Economie şi piaţa lemnului, Fundamentarea deciziilor şi aplicaţii informatice (masterat). Este autor de cărți, studii și articole, consultant, cercetător și coordonator de doctorate.
