În lumea în care trăim, primul lucru pe care îl putem face spre binele pădurii este să-i lăsăm pe silvicultori să-și vadă de meseria lor, să încetăm a-i acuza tot timpul de „defrișări” și distrugerea planetei, atunci când nu e cazul.
Primul om la care m-am gândit când mi s-a propus să scriu aceste rânduri a fost colegul Dorin Ciucă, fost director general al Romsilva (în vremea primei reforme de care nimeni nu-și mai amintește).
Dar m-am gândit la Dorin nu pentru vreun merit profesional, ci pentru muzica și versurile cântecului „Pădure Nebună”, pe care l-a compus în anii studenției, și pe care l-a și înregistrat la Radio România. Am căutat un link spre cântecul original, dar am găsit doar fake-uri. Singurul ce-și atribuie originalitatea textului este, firește, „ursul trubadur”.
Așa că de Ziua Internațională a Pădurii restitui o poezie scrisă și cântată de un student al Facultății de silvicultură din Brașov, undeva prin anii optzeci, secolul trecut. Când habar n-aveam că meseria pe care o îmbrățișasem cu candoarea tinereții va fi, pe de o parte, anatemizată de o supra-expunere mediatică, iar pe de altă parte aproape compromisă de lăcomie, deprofesionalizare și trufie. (Politizarea de care ne plângem ne-am făcut-o singuri)
Așadar…
„O vară-ntreagă m-a ținut pădurea,
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, toamna, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare.
Refren: Pădure, pădure nebună,
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale.
Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale.
În fiecare noapte de iarnă.
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă.
Ca o ursoaică cu puii ucişi.
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş.
În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră,
Alteori ca o ceaţă,
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună”
