Duglasul verde (Pseudotsuga menziesii), quo vadis?

În urmă cu două zile, pe pagina de Facebook a Southern Swedish Forest Research Centre din Alnarp-Suedia, parte a Sveriges Lantbruksuniversitet (SLU) (Universitatea Suedeză de Științe Agricole) din Uppsala, a fost publicată cronica unei excursii de studii speciale, efectuată în sudul țării.

De ce specială? Pentru că excursia, la care au participat cca 40 proprietari de păduri, silvicultori-practicieni și cercetători, a urmărit să exploreze potențialul și provocările legate de utilizarea duglasului verde [specie de rășinoase nord-americană, introdusă în Europa (Scoția) în anul 1827] în sudul Suediei, în condițiile în care aceasta prezintă un interes tot mai mare ca potențială specie forestieră pentru silvicultura suedeză.

Concluziile cronicii, datorată lui Torbjörn Esping, responsabil de comunicare la centrul din Alnarp, sunt:

(1) Duglasul prezintă un potențial semnificativ, așa cum o demonstrează experiențele din țări precum Danemarca,

(2) Alegerea provenienței potrivite este esențială pentru toleranța la îngheț, productivitate și rezistența la agenți patogeni și

(3) Sunt necesare mai multe cercetări privind înființarea culturilor de duglas verde și, în general, gestionarea acestora.

Pentru că autorul a subliniat, în cronica sa, importanța schimbului de cunoștințe științifice între cercetători, proprietari de păduri și practicieni, propunem cititorilor silvici și nesilvici români, interesați de problematica duglasului verde, articolul recent privind specia la nivel pan-european atașat la final, din care spicuim câteva informații (sperăm) interesante:

  • În prezent, duglasul verde este cultivat în 35 de țări europene, unde ocupă peste 830 mii ha (a doua cea mai extinsă specie de rășinoase exotice, după molidul de Sitka). Cele mai extinse culturi de duglas verde se găsesc în Franța (peste 400 mii ha) și Germania (peste 217 mii ha – fig. 1).
  • Specia crește cel mai bine la altitudini cuprinse între 300 și 900 m, cu temperaturi medii anuale peste 7oC și precipitații minime anuale de 600 mm. Este mai tolerantă la secetă decât molidul și mai rezilientă în condiții de schimbări climatice.
  • Are un lemn valoros, cu multiple întrebuințări (inclusiv pentru furnire estetice), care atinge (în Europa de Vest) prețuri mai mari cu 25% decât cel al molidului.
  • A atins dimensiuni impresionante (diametre peste 230 cm – Marea Britanie, la vârsta de 180 ani -, înălțimi peste 67 m – Marea Britanie -, vârsta 105 ani) și productivități variind între 10 și 20 m3/an/ha, care au condus la volume la hectar depășind 1000 m3.
  • Se poate regenera natural din sămânță (fig. 2), ceea ce a condus, în câteva țări europene, la considerarea sa ca „specie invazivă”.
  • Se instalează predominant pe cale artificială, desimea inițială a plantațiilor variind de la 600-800 puieți/ha (Belgia, Franța) la 2500 puieți la ha (Cehia, Irlanda, Marea Britanie). Oricum, desimea inițială maximă (4400 puieți/ha, 1,5 x 1,5 m), pentru plantațiile de duglas verde și foioase, este propusă de decenii în țara noastră prin normele tehnice și ghidul de bune practici.
  • Răriturile se practică combinat sau, mai ales, de sus; înainte de cea de-a doua răritură se aleg și însemnează arborii de viitor (de la 150 la 300 exemplare/ha), care vor fi favorizați prin răriturile ulterioare.
  • Deoarece duglasul verde se elaghează lent și imperfect (rămân pe tulpină cioturi cu diverse diametre și lungimi), aplicarea elagajului artificial, exclusiv la arborii de viitor, este obligatorie, dacă se dorește obținerea unui lemn de calitate, pentru sortimente superioare.
  • Vârsta exploatabilității duglasului verde este, în general, între 40 și 80 de ani; vârste mai mari, de până la 120 de ani, au fost propuse doar în Serbia, Ucraina, Cehia, Bulgaria.
  • Deși cultivat în amestec cu diverse specii de rășinoase și foioase (molid de Sitka, brad, pin silvestru, pin negru, larice, Alnus cordata etc), fagul și molidul sunt considerate ca speciile cele mai corespunzătoare pentru cultivarea în amestec cu duglasul verde.

Credem că este clar de aici că au avut perfectă dreptate Spiecker (2019) și Spiecker&Schuler (2019) considerând că: „… reputația duglasului verde și chestiunea continuării cultivării acestei specii în Europa sunt încărcate de speranțe, prejudecăți, rezerve și scepticism. Dezbaterile actuale dintre numeroasele părți interesate oscilează adesea între entuziasm și încărcătură emoțională; ele ar putea beneficia de o abordare fundamentată pe dovezi și pe cunoștințe științifice solide”.

Iar la noi, unde duglasul verde are o istorie de aproape 140 de ani (a fost introdus în anul 1887, pe domeniul de la Fântânele-Bacău al prințului de Schönburg-Waldenburg – Ianovici, 1912), cu siguranță ar trebui să ne gândim mai mult și mai practic la duglasul verde. Iar aceasta nu doar pentru că, (1) deși specie exotică, duglasul verde este considerat în numeroase țări europene ca înlocuitorul cel mai potrivit al molidului, afectat pe scară largă de probleme de stabilitate și sănătate, ci și pentru realitatea că (2) în România există numeroase culturi cu duglas verde, așa cum sunt cele din imaginile alăturate (fig. 3-5), care indică marele său potențial productiv, atunci când a fost cultivat în condiții staționale și de arboret favorabile.

Ilustrație:

Fig. 1 Exemplar de duglas verde de mari dimensiuni în landul Baden-Württemberg, Germania
Fig. 2 Regenerare naturală abundentă de duglas verde în landul Baden-Württemberg, Germania
Fig. 3 Duglas verde de mari dimensiuni la Ocolul silvic Sasca Montană-Caraș-Severin
Fig. 4 Arboret cu pondere ridicată de duglas verde la O.S. Călimănești-Vâlcea
Fig. 5 Amestec de duglas verde și molid la R.P.L.P. Săcele-Brașov

Și articolul complet: Douglas‑fir (Pseudotsuga menziesii (Mirb.) Franco) in Europe: an overview of management practices

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.