O pledoarie pentru laricele european

S-a scris despre laricele „nostru”, european (Larix decidua), că:

• atinge înălțimi și diametre impresionante (pe Valea Ialomiței și Latoriței, 60-65 m în înălțime și 2-2,5 m în diametru – Haralamb 1967);
• este longeviv (poate atinge 600-700, chiar 800 de ani, iar lemnul său este încă sănătos la acea vârstă – Negulescu și Săvulescu 1957, 1965; Haralamb 1967; Stănescu 1979; Stănescu et al. 1997);
• are o înrădăcinare puternică, dezvoltată mai mult oblic și lateral, care îi conferă rezistență la vânt (Negulescu și Săvulescu 1957, 1965; Haralamb 1967; Stănescu 1979; Stănescu et al. 1997);
• se elaghează natural bine (Negulescu și Săvulescu 1957, 1965; Stănescu 1979), însă procesul natural ar trebui completat de un elagaj artificial (Riou-Nivert 1996);
• are un lemn cu calități fizico-mecanice și tehnologice excepționale și cu multiple utilizări (spre exemplu, „Castelul Peleș a absorbit mult lemn de larice (de la Piatra-Arsă); aici am găsit resturile unei vechi exploatări a unui arboret bătrân de larice” – Drăcea 2018), care i-a adus supranumele de „stejarul rășinoaselor” (Drăcea 2018) la noi sau „stejarul munților” ori ”cedrul ținuturilor reci ” (Jacquot 1931) în Franța.

Și se mai scrie că laricele european:

• are un temperament eminamente/pronunțat de lumină (Negulescu și Săvulescu 1967, 1965; Stănescu 1979; Stănescu et al. 1997) și, de aceea, „pretinde cu multă îndârjire să aibă coroana cât mai degajată – nu numai deasupra, dar și în lături -, spre a se putea dezvolta normal”, iar specia „… cere în tot timpul vieții sale coroana liberă din toate părțile” (Drăcea 2018);

• să se planteze (… la distanțe întotdeauna mai mari de 2 x 2 m…- Haralamb 1967) pe culmi și versanți bine aerisiți și cu insolație puternică (transpiră mai intens decât toate rășinoasele autohtone – Negulescu și Săvulescu 1957, 1965; Stănescu 1979). Plantarea laricelui este de preferat sub formă de buchete sau pâlcuri și nu în amestec intim cu molidul (fig. 1: așa nu…), care după vârsta de 20-40 de ani îl depășește în înălțime, îl copleșește și elimină (Negulescu și Săvulescu 1957, 1965; Haralamb 1967);

• presupune o silvicultură care include rărituri de sus, puternice/forte și începute devreme (la 12-15 ani – Savill 2013), care trebuie să asigure creșterea liberă, lipsită de concurență, a coroanelor arborilor (Lanier 1986; Riou-Nivert 1996; Savill 2013) (fig. 2). În acest fel, desimea arboretelor de larice european în stațiuni de bonitate mijlocie trebuie redusă la 640 arb/ha (vârsta 50 de ani), 360 arb/ha (vârsta 80 de ani) ori 280 arb/ha (la 100 de ani), așa cum se recomandă în Elveția (Anonymous 1969, în Lanier 1986) și a fost confirmat de Schober în Germania și Pardé în Franța (ambii în Lanier 1986).

Ne-am gândit pe teren la toate aceste aspecte, într-un amestec tânăr de molid și larice european, ca și la concluzia profesorului Marin Drăcea din cursul său de Silvicultură de acum mai bine de 100 de ani (1920-1921): „Repedea creștere a laricelui, faptul că trebuie plantat rar (2/2 m, deci cheltuieli de plantare mici, operație repede), calitățile lemnului (stejarul rășinoaselor), fac din larice un arbore prețios pentru cultura forestieră”. O astfel de realitate a condus la recomandarea extinderii speciei, pe scară de producție și în stațiuni prielnice, în regiunea montană și a dealurilor înalte (din molidișuri până în făgete și gorunete), așa cum scriau profesorii Negulescu și Săvulescu (1957, 1965) și Stănescu (1979).

Din păcate, deși găsim destul de frecvent exemple ale acestei extinderi a laricelui european în formațiile forestiere menționate din România, adesea în arborete conduse necorespunzător pentru silvotehnica recomandată speciei (fig. 3-4), sigur am făcut încă mult prea puțin pentru EL – stejarul rășinoaselor…

Bibliografie