Suprafața pădurilor României nu este în declinul dramatic vehiculat uneori în spațiul public, iar cifra de 18 milioane de metri cubi de lemn tăiat ilegal anual este, în opinia prof. univ. dr. ing. Ioan Vasile Abrudan, o exagerare care pornește din interpretarea diferită a unor date statistice.
Invitat la emisiunea „Academica” de la Radio România Actualități, membrul corespondent al Academiei Române și rectorul Universității „Transilvania” din Brașov a vorbit despre exploatarea forestieră, regenerarea pădurilor, tăierile ilegale, proprietatea asupra fondului forestier și, nu în ultimul rând, despre felul în care deciziile politice pot influența gestionarea resurselor naturale.
Profesorul Abrudan, specialist în împăduriri, regenerarea arboretelor, management forestier și politici forestiere, a insistat asupra necesității de a separa percepția publică de datele științifice. În opinia sa, pădurea este un subiect care generează emoție, iar tocmai de aceea poate fi folosit cu ușurință în discursul politic.
„Tot timpul, atunci când ne adresăm publicului larg, le amintesc studenților și colegilor mei: Nu uitați că sunteți un singur specialist înconjurat de 999 de persoane care nu sunt specialiști”.
Cele 18 milioane de metri cubi de lemn
În ceea ce privește cifra de 18 milioane de metri cubi de lemn rezultat din tăieri ilegale, Abrudan susține că aceasta nu poate fi considerată o estimare realistă a furtului de lemn din România.
Diferențele care au alimentat astfel de afirmații provin, explică el, inclusiv din metodologia Inventarului Forestier Național, care este diferită de cea utilizată în raportările administratorilor fondului forestier. Inventarul se bazează pe suprafețe de probă și pe metode statistice, în timp ce administratorii raportează volumele rezultate din activitățile desfășurate în fondul forestier.
„Asta nu înseamnă, evident, că nu există tăieri ilegale în România”, precizează profesorul, dar consideră că volumul lor este „extrem de scăzut” în comparație cu cifrele vehiculate în spațiul public.
El amintește și existența sistemelor de monitorizare a transporturilor de lemn, inclusiv Radarul Pădurilor, precum și numărul mare de sesizări făcute de cetățeni. În opinia sa, toate aceste date trebuie puse cap la cap înainte de a formula concluzii despre amploarea fenomenului.
„Fiecare persoană care ne ascultă să împartă 18 milioane de metri cubi la numărul de zile dintr-un an, 365 de zile, și la volumul de lemn care ar încăpea într-un camion și să vadă câte camioane ar trebui să circule zilnic pe drumurile României numai cu lemn ilegal. În condițiile în care de ani de zile avem Radarul Pădurilor și orice persoană astăzi, dacă vede un transport de lemn, verifica dacă numărul de înmatriculare al vehiculului respectiv este înregistrat în acest soft și este un transport legal sau ilegal. Este absurdă această afirmație cu 18 milioane de metri cubi!”
Pădurile României nu dispar, ci se și extind
O altă afirmație pe care Ioan Vasile Abrudan o contestă este aceea că suprafața pădurilor României ar fi într-o scădere continuă. El spune că evoluția poate fi urmărită inclusiv prin imaginile satelitare disponibile de mai multe decenii.
Extinderea suprafețelor acoperite de vegetație forestieră nu este însă rezultatul exclusiv al unor programe de împădurire. Un rol important l-a avut regenerarea naturală, favorizată de abandonarea unor terenuri agricole, pășuni și fânețe.
Profesorul oferă ca exemplu versanții din zona Văii Prahovei, unde terenuri care în urmă cu câteva decenii erau mult mai expuse eroziunii sunt astăzi acoperite de vegetație forestieră.
Același fenomen poate fi observat, spune Abrudan, în mai multe regiuni subcarpatice și montane, unde fostele fânețe și pășuni sunt ocupate treptat de arbori și arbuști.
„Avem o extindere naturală a pădurii în special datorită abandonării terenurilor agricole sau păşunilor sau fâneţelor, care nu mai sunt exploatate cum erau înainte de 89. Pentru că nu vă supărați, numărul de animale, șeptelul, a scăzut enorm. Au dispărut caprele, au dispărut oile, vacile, n-a mai existat presiunea asupra terenului pe care acestea o făceau umblând acolo și păscând. Și bineînțeles, nu au mai distrus nici regenerarea și în felul acesta pădurea în două decenii și-a revenit“.
Exploatarea forestieră nu înseamnă dispariția pădurii
Profesorul atrage atenția că exploatarea forestieră este o activitate normală în țările europene și că trebuie făcută diferența între exploatare și defrișare.
Pădurea este, în opinia sa, o resursă regenerabilă, iar criteriul esențial este continuitatea ei. „Pe mine nu mă interesează că se taie. Ceea ce mă interesează este viitorul pădurii: dacă acolo există regenerare”, explică Abrudan.
El compară lemnul cu resursele neregenerabile, precum gazul sau minereurile: dacă acestea sunt extrase, resursa nu poate fi refăcută într-un interval relevant pentru societatea umană. În cazul pădurii, însă, exploatarea poate fi urmată de regenerare, iar ciclul poate continua.
În același timp, Abrudan recunoaște că există probleme și ilegalități în sectorul silvic, dar consideră că acestea nu trebuie generalizate la întregul domeniu.
„Știți vreun silvicultor care este milionar în euro? În percepția publică este văzut ca un domeniu foarte corupt. Dacă într-un sat 10 familii aveau nevoie de pădurar și în loc de 10 metri steri, dădea 12, probabil că plăteau și ei ceva acolo. Percepția era că pădurarii sunt corupți. Dar cineva care lua contracte de sute de milioane de euro, șpăgi de milioane sau de zeci de milioane… acela nu apare în presă sau apare foarte rar. Și domeniu acela e curat, percepția despre acel domeniu nu este atât de negativă ca despre silvicultură. Să nu cumva să credeți că sunt susținătorul corupției în general și al corupției în domeniu, dar dacă vreți să discutăm despre un subiect, să-l discutăm deschis și să-l discutăm obiectiv”.
Exemplul Bucovinei și schimbarea compoziției pădurilor
Bucovina este un exemplu al modului în care pădurile s-au modificat de-a lungul timpului și ca urmare a unor decizii economice și silviculturale.
În secolele XVIII și XIX, fagul a fost exploatat intens în anumite zone, inclusiv pentru producerea mangalului, iar ulterior au fost încurajate plantațiile de rășinoase, în special de molid și pin. Astfel, o regiune cunoscută istoric drept „țara fagului” a ajuns să aibă o proporție importantă de rășinoase.
În ultimele decenii, filosofia silviculturii românești s-a schimbat. Începând din anii ’70, accentul a fost pus tot mai mult pe promovarea speciilor care apar în mod natural în fiecare zonă. Potrivit profesorului, această abordare contribuie la o mai bună rezistență a pădurilor în fața fenomenelor climatice extreme și a atacurilor de dăunători.
Ursul, exemplul unei decizii politice cu efecte nedorite
Unul dintre cele mai importante exemple aduse de profesor pentru a explica relația dintre știință și politică este cel al ursului brun.
Abrudan amintește că, în 2016, a fost interzisă vânătoarea la urs. Potrivit acestuia, specialiști din universități și institute de cercetare au avertizat încă de atunci asupra riscului creșterii populației și apariției unor probleme de siguranță pentru oameni.
În anii care au urmat, susține profesorul, numărul conflictelor dintre oameni și urși a crescut, fiind înregistrate victime, persoane rănite și pagube în gospodării și în agricultură. În același timp, ursul a ajuns tot mai frecvent în localități și chiar în zone de câmpie.
Abrudan susține că studiile realizate ulterior au indicat o populație de urs de cel puțin 12.000 de exemplare în România, peste ceea ce consideră el capacitatea naturală a habitatelor.
Pentru profesor, cazul ursului demonstrează riscurile pe care le poate produce o decizie luată fără suficientă raportare la datele științifice. După mai mulți ani, în 2024, s-a revenit la posibilitatea gestionării populației prin vânătoare.
Exemplul este important pentru că, în viziunea lui Abrudan, problema nu este doar una de protecție a unei specii, ci și una de siguranță publică și de gestionare corectă a ecosistemului.
Emoție și efecte
„Au trecut 8 ani din 2016 până în 2024, ani în care ce s-a întâmplat? Populația a fost afectată: oameni morți, oameni răniți, pagube foarte mari în culturile agricole și nu numai. Iar ursul, din regele pădurii a ajuns în percepția publică gunoierul orașelor. Deci au pierdut și oamenii, a pierdut și specia. Ca peste 8 ani, adică în 2024, să se revină din nou la posibilitatea vânării acestei specii, după ce studiile făcute prin metode acceptate la nivel internațional, recunoscute, oficial și de autoritate – de Ministerul Mediului, chiar de actualul ministru al Mediului, arătau că România are cel puțin 12.000 de exemplare de urs. Cu mult peste capacitatea pădurilor de României, cu tot felul de anomalii. Urși în orașe, urși în zona de câmpie. V-am dat acest exemplu ca să vedeți un subiect care creează emoție în momentul în care ajunge pe mâna nespecialiștilor, poate să ducă la efecte foarte grave și pentru natură”.
Când politica se întâlnește cu știința
Profesorul consideră că pădurea și fauna sunt teme care pot fi ușor transformate în subiecte politice, tocmai pentru că generează emoție.
Politicianul, spune Abrudan, este interesat în primul rând de voturi și poate fi tentat să aleagă măsura care produce un câștig electoral imediat, chiar dacă aceasta nu este neapărat cea mai corectă din punct de vedere profesional.
„De multe ori, atunci când are de ales între o variantă care aduce voturi și alta care nu-i aduce voturi, dar este cea corectă profesional, politicianul alege varianta care aduce voturi”, afirmă profesorul.
În opinia sa, efectele unor asemenea decizii nu sunt întotdeauna vizibile imediat. Ele pot apărea după ani, când schimbarea politicii devine dificilă sau costisitoare. Din acest motiv, gestionarea pădurilor și a faunei trebuie gândită pe perioade mult mai lungi decât un ciclu electoral.
Cine deține pădurile României?
Abrudan respinge și ideea că cea mai mare parte a pădurilor României ar fi ajuns în proprietatea unor entități străine.
El amintește că aproximativ jumătate din pădurile țării se află în proprietatea statului român, iar o altă parte importantă aparține unităților administrativ-teritoriale și formelor asociative. Aceste categorii nu pot fi vândute în același mod ca proprietățile private.
În cazul proprietăților private, profesorul spune că multe dintre suprafețe sunt foarte mici, ceea ce face dificilă constituirea unor mari suprafețe compacte prin achiziții.
De asemenea, el atrage atenția asupra unei confuzii frecvente: proprietatea asupra unei păduri nu este același lucru cu exploatarea ei. Un proprietar poate deține o suprafață forestieră fără ca aceasta să fie exploatată, inclusiv în situația unor zone protejate sau a unor investiții legate de carbon.
O resursă regenerabilă și strategică
Dincolo de disputele privind tăierile, proprietatea sau corupția, Ioan Vasile Abrudan consideră că pădurea rămâne o resursă strategică pentru România.
Sectorul lemnului și industria mobilei au o contribuție importantă la economie, iar prelucrarea lemnului în România înseamnă păstrarea unei părți importante din valoarea adăugată în țară.
Pentru profesorul Abrudan, însă, interesul economic trebuie dublat de preocuparea pentru viitorul pădurii. Exploatarea poate fi justificată doar în condițiile în care regenerarea și continuitatea ecosistemului sunt asigurate.
Într-un domeniu în care percepțiile publice sunt adesea construite în jurul unor imagini spectaculoase, al unor cifre controversate sau al unor teme electorale, concluzia profesorului este una simplă: pădurile trebuie evaluate prin date, monitorizare și expertiză, iar politicile publice trebuie să țină cont de realitățile biologice și de consecințele pe termen lung.
Pădurea nu este doar lemnul care se vede atunci când un arbore este tăiat, ci un ecosistem care trebuie să continue să existe și după exploatare. Iar miza, spune Abrudan, este ca această resursă să poată fi folosită și de generațiile care vin după noi.
Interviu audio complet, AICI.
