Motto: Profesorul Marin Drăcea, în cursul de Silvicultură (1920-1921), cu clarviziunea sa unică, spunea că „omul e dator să îndrepte natura, acolo unde ea lucrează încet sau în contra pădurii”. Iar profesorul O’Hara (2016) îl completa, la aproape o sută de ani: „E timpul să recunoaștem că rolul silviculturii este acela de a fi mai bună decât natura”…
Revista „Bucovina forestieră” publică un studiu al profesorului Valeriu-Norocel Nicolescu de la Facultatea de Silvicultură Brașov, cu titlul: „Schimbări globale, climă, perturbații și abordări alternative pentru gestionarea adaptativă a pădurilor – quo vadis? O încercare de sinteză”.
Lucrarea urmărește să prezinte unele aspecte definitorii legate de climă, schimbări climatice, păduri și modul lor de gestionare, încercând să răspundă la câteva întrebări majore:
- Ce se întâmplă cu clima și cum afectează schimbările acesteia ecosistemele forestiere?
- Cum reacționează pădurile și ce rol joacă acestea în atenuarea schimbărilor climatice?
- De ce mijloace de management dispune silvicultura actuală și care sunt eventualele modele alternative de gestiune a acestora în prezent și în perspectivă pentru a răspunde provocărilor datorate schimbărilor climatice și acțiunii perturbațiilor?
„Pădurile sunt supuse unor presiuni în creștere, unor evenimente-surpriză, unor provocări și incertitudini, în contextul schimbărilor climatice, al necesității conservării biodiversității și al rolului pe care trebuie să îl joace în acoperirea nevoilor de produse și servicii ale unei societăți în continuă creștere demografică.
În aceste condiții, managementul adaptativ și proactiv al pădurilor, opus ideilor de conservare intactă, non-intervenționistă a acestora, cu precădere pentru stocarea carbonului în acestea, apare ca o obligație, datorită numeroaselor beneficii pentru ecosistemele forestiere pe care le oferă. Din păcate, managementul adaptativ nu este un panaceu, care nu poate produce o soluție optimă, pentru că nu poate elimina nici evenimentele <<surpriză>> și nu elimină, în mod cert, riscurile și provocările”, punctează autorul.
Dar, subliniază prof. Nicolescu, „este fundamental de luat în considerare faptul că succesul strategiilor și măsurilor de adaptare a pădurilor la schimbări climatice presupune atât suport financiar/stimulente financiare, cât și flexibilitate sporită a reglementărilor legale privind gestionarea pădurilor”.
Redăm fragmente din studiu, cu precizarea că acesta ar merita citit integral de oricine lucrează în domeniul silvic și în zona de reglementare a sectorului.
Trei strategii
Schimbările climatice fac parte dintre schimbările globale și afectează puternic pădurile globului, ale continentului nostru și, implicit, ale României, cu consecințe asupra sănătății, productivității și abilității ecosistemelor forestiere de a asigura servicii ecosistemice vitale, inclusiv lemnul necesar industriei și populației.
Aceste schimbări climatice graduale, alături de creșterea frecvenței de apariție a evenimentelor climatice extreme și a perturbațiilor, influențează stabilitatea pădurilor, precum și multiplele servicii ecosistemice pe care acestea le oferă.
În acest sens, proprietățile de stabilitate sunt compuse din rezistență, definită ca gradul în care starea unui sistem se schimbă după o perturbație, și reziliență, considerată drept:
(1) Procesul care permite sistemului să revină la starea inițială/de dinainte de perturbație, sau
(2) Capacitatea sistemului de a absorbi perturbațiile și reorganiza (reține, în mod esențial, aceeași structură, funcție, identitate și feed-back-uri), în timp ce e supus schimbării, respectiv
(3) Abilitatea unui sistem de a rezista perturbațiilor sau a le absorbi și a se reorganiza rapid pentru a-și menține structura și funcțiile principale.
În general, adaptarea pădurilor la schimbări climatice se bazează pe acțiuni care să permită manipularea ecosistemelor forestiere pentru a le crește rezistența și reziliența la astfel de schimbări.
Aceste acțiuni sunt parte a strategiei de management al riscurilor și includ, la nivel de arboret, trei strategii diferite pentru managementul prezent și viitor al pădurilor din Europa în contextul schimbărilor climatice :
„Conservarea structurii pădurii”: este o opțiune conservativă, care urmărește să mențină constanța structurii arboretelor chiar și în condițiile unei presiuni succesionale în creștere datorită schimbărilor de mediu. Este opțiunea recomandată în arboretele mai bătrâne, cu mare valoare economică și structură dorită, din zone cu impact anticipat redus al schimbărilor climatice. Această strategie poate crește riscul unor pierderi catastrofale, dar și permite administratorilor pădurilor să își atingă obiectivele de gospodărire inițiale.
„Adaptare pasivă”: folosește deliberat reziliența naturală moștenită/inerentă și procesele de adaptare spontană bazată pe succesiuni sau migrația speciilor pentru a crește capacitatea de adaptare a unui arboret la condițiile viitoare. Este o strategie care minimizează eforturile de implicare în viața arboretelor, elimină posibilitățile de a controla dinamica acestora și se recomandă acolo unde arboretele au valoare economică sau ecologică redusă și unde nu se pot aplica măsuri eficiente din punct de vedere economic pentru a crește capacitatea lor adaptativă. Este cazul pădurilor seculare (old-growth) de fag (în care se mai întâlnesc teiul cu frunză mică, carpenul, specii de Sorbus sau de acerinee) din Europa Centrală, care și-au demonstrat potențialul ridicat de adaptare locală la secetă și o înaltă plasticitate fenotipică.
„Adaptare activă”: include intervenții gen curățiri, rărituri, conversiunea, introducerea unor specii alternative și se recomandă pentru a schimba structura și compoziția arboretelor astfel încât ceea ce rezultă este mai bine adaptat la impactele schimbărilor climatice decât ar fi fost prin evoluție naturală. Gestionarea activă a pădurilor sporește absorbția carbonului, atât pentru că rata de absorbție a acestuia încetinește pe măsură ce pădurile se maturizează, productivitatea primară netă scade și mortalitatea naturală crește, cât și pentru că pădurile negestionate cresc riscul unor pierderi masive de carbon cauzate de perturbări precum incendii, insecte sau boli.
O intervenție activă este scurtarea vârstei exploatabilității (subiect la care se va reveni pe larg într-o altă secțiune a articolului), pentru a atenua probabilitatea apariției doborâturilor de vânt, acest lucru fiind posibil și deoarece sezoanele de vegetație mai lungi vor permite atingerea dimensiunilor (diametre)-țel cerute de piața lemnului mai repede. Similară ca efect adaptativ este și transformarea activă a arboretului pentru a amesteca sau înlocui speciile de arbori sensibile la schimbări climatice cu altele tolerante (autohtone sau exotice ori proveniențe) care, potențial, sunt mai bine adaptate la viitoarele condiții climatice.
Strategia de adaptare activă, favorită la nivelul UE
Pornind de la constatarea că modul adecvat pentru creșterea stabilității pădurilor și reducerea riscului la impacte datorate schimbărilor climatice este să crești diversitatea speciilor și diversitatea structurală a arboreteloe, strategia de adaptare activă este în prezent politica silviculturală favorită la nivel european.
În detaliu, adaptarea activă include câteva măsuri specifice :
Alegerea și utilizarea unei game mai largi de specii de arbori (și proveniențe), cu precădere autohtone, dar și exotice (spre exemplu, stejar pufos, pin negru, duglas, salcâm, stejar roșu), cu o mare diversitate genetică și adaptate la viitoarele condiții climatice. Este clar că, așa cum subliniază Lindner et al. (2025), „a insista doar pe speciile autohtone, spre exemplu în siturile Natura 2000, riscă o inadecvare a adaptării și o vulnerabilitate crescută a viitoarei păduri. Pe măsură ce schimbările climatice modifică gama adecvată de specii, migrația asistată devine din ce în ce mai importantă”;
Utilizarea preponderentă a regenerării naturale, însoțită, acolo unde este cazul, de „completări pentru îmbogățirea compoziției”, cu material de împădurire provenind din diferite arborete semincere parte a aceleiași regiuni de proveniență;
Aplicarea „silviculturii dinamice”, prin creșterea intensității lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor (curățiri și rărituri), pentru creșterea stabilității și reducerea susceptibilității la perturbații gen secete, precum și ameliorarea biodiversității și conservării solului;
Promovarea arboretelor amestecate (cu specii de lumină și de umbră, cu specii cu înrădăcinare profundă, alături de specii cu înrădăcinare superficială, cu specii repede crescătoare și specii încet crescătoare, cu specii de rășinoase și specii de foioase), deoarece acestea produc mai mult decât cele pure, în medie cu 10-30%, iar arboretele amestecate sunt mai rezistente la boli și dăunători decît cele pure. Este însă de reținut faptul că arboretele amestecate nu asigură în mod universal o mai mare rezistență și/sau reziliență la perturbații decât monoculturile, această adaptare depinzând în mare parte de caracteristicile speciilor amestecate în legătură cu perturbații specifice. În plus, diversitatea speciilor asigură realizarea mai multor funcții și servicii ecosistemice decât monoculturile;
Favorizarea silviculturii cu acoperiș continuu (a tratamentelor cu regenerare naturală sub masiv gen tăieri grădinărite pe arbori individuali, tăieri grădinărite pe buchete (grupe) de arbori, tăieri cvasigrădinărite, chiar și tăieri progresive), care să favorizeze diversitatea structurală – orizontală și verticală – a arboretelor;
Aplicarea unor lucrări de exploatare a lemnului pe scară mai mică și cu impact redus asupra mediului, protejând regenerările naturale;
Reducerea vârstei exploatabilității în arborete pentru producerea de lemn, care va limita riscul pierderilor financiare datorate evenimentelor aleatoare/perturbațiilor (cazul unor riscuri diverse – al furtunilor sau incendiilor, al doborâturilor de vânt și stresului datorat secetei, al bolilor și dăunătorilor – și va contrabalansa flexibilitățile reduse de gestionare a pădurilor datorate nivelurilor excesive ale tăierilor de igienă și accidentale. Un alt motiv pentru reducerea vârstei exploatabilității, amintit uneori, este grăbirea posibilității de a înlocui prin plantare speciile afectate de schimbările climatice cu specii mai adaptate și repede crescătoare. Reducerea vârstei respective poate însă conduce la (1) mari cantități suplimentare de lemn pe piață, cu potențiale efecte economice negative, și (2) modificări structurale în arborete, respectiv pierderea de arbori groși, importanți pentru biodiversitate, ori reducerea în situ a stocului de carbon ori a calității solurilor (arboretele mai tinere sunt mai consumatoare de elemente nutritive și pot acidifica solul;
Dezvoltarea unei rețele corespunzătoare de drumuri de acces, mai ales în zonele montane, care să asigure aplicarea măsurilor de management la scară redusă și accesibilitatea pentru aplicarea tăierilor sanitare. Infrastructura adecvată, incluzând și platformele primare, este importantă și pentru stocarea cantităților importante de lemn rezultate în urma doborâturilor de vânt;
Reducerea impactului populațiilor de ungulate asupra pădurilor, prin normalizarea efectivelor acestora;
Alegerea speciilor pentru împăduriri pe baza rezistenței lor la incendii (spre exemplu, foioasele rezistă mai bine la foc.
Alternative la managementul tradițional
Între numeroasele strategii aplicate în prezent, pe diverse scări, pentru gestionarea adaptativă a pădurilor europene, ca alternative la managementul rotațional tradițional, merită amintite cel puțin patru:
„Silvicultura apropiată de natură” (Close-to-Nature Forestry – CTN), amintită și în contextul silviculturii românești (Codul silvic – Legea 331/2024, art. 69),
„Managementul pădurilor mai apropiat de natură” (Closer-to-Nature Forest Management – CTNFM),
„Silvicultura cu acoperiș continuu” (Continuous Cover Forestry – CCF)
„Silvicultura inteligentă din punct de vedere climatic” (Climate-Smart Forestry – CSF) (Stritih et al. 2016).
Suprafața arboretelor europene pe care se aplică în prezent CTN, CTNFM și CCF este de cca 39 milioane ha (22% din suprafața arboretelor de codru), ponderea sa fiind foarte variabilă: de la câteva procente în Irlanda, Portugalia, Finlanda, Suedia, Norvegia, la aproape 100% în Elveția, Slovenia și unele landuri germane.
Articolul integral – inclusiv o familiarizare necesară cu specificul acestor strategii adaptative, importante și în context românesc – pe Bucovina forestieră, AICI.
