D-na ministru Buzoianu este activă și foarte vizibilă în social media. E bine să fie așa chiar dacă, uneori, doar face valuri.
În mod deosebit, îi apreciez rezultatele în gestionarea plajelor și a zonei costiere, unde s-au făcut matrapazlâcuri mari, în mandatele primarului Mazăre și a fratelui său, vremelnic ministru al mediului. E vorba de legea zonei costiere, croită pentru a face mai mult loc imobiliarelor, inclusiv a acvaparcului din Mamaia și a complexului Nordis; dar mai bine să nu vorbim de funie în casa spânzuratului.
Domeniul în care d-na Buzoianu chiar trebuie sprijinită, pentru că face bine ceea ce face, este conservarea biodiversității.
Acceptanța socială a restricțiilor necesare păstrării sau îmbunătățirii stării favorabile de conservare a speciilor și habitatelor ar fi trebuit să fie prioritatea numărul unu la crearea rețelei natura 2000, nu la două decenii după! Dar niciodată nu e prea târziu.
„Neobrăzarea” dnei Buzoianu de a cere acordul proprietarilor pentru crearea de noi arii protejate a fost aspru sancționată de ONG ce plâng cu lacrimi de crocodil reducerea bugetului afectat plăților compensatorii. Cerere mare și ofertă mică a banilor pentru compensații înseamnă, în cele din urmă, lehamite pentru unii proprietari, ce-și vor vinde pădurile, și o bună oportunitate pentru marii proprietari de a face bani din respectivele plăți compensatorii și/sau certificate verzi. Pentru că doar ei își vor permite să angajeze avocați care să stoarcă statul de bani: „ți-ai asumat, prin lege, o obligație de care nu te ții”.
Acesta este motivul pentru care au reapărut în peisaj oamenii de la Conservation Carptathia care aplică următoarea schemă de joc:
- cumpără toate pădurile brăcuite de pe cei doi versanți ai Munților Făgăraș (deocamdată doar atât) ;
- opresc voluntar tăierile (nici nu prea mai ai ce tăia, e drept);
- creează un parc național „privat”;
- solicită plăți compensatorii pentru că au salvat biodiversitatea
- donează statului parcul național, pentru că sunt oameni rezon, animați numai de bine. Tehnic, ăsta se cheamă green grabbing, adică strângerea degetelor în tocul ușii pe care scrie „CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII”.
Sper ca d-na ministru să rămână cu degetele întregi și să meargă mai departe, adică să solicite modificarea limitelor siturilor Natura 2000 acolo unde asemenea schimbări se impun. Îi doresc succes în acest demers pentru că la ultima discuție la care am participat această temă, un reprezentant al Comisiei Europene, ne-a spus clar: „Nu! Limitele nu pot fi modificate”. Dă Doamne să fi nimerit eu un reprezentant mai puțin important al comisiei.
Apreciez, de asemenea, decizia de dota personalul cu atribuții de control cu camere personale video – acele bodycam pe care le-am văzut și la garda forestieră italiană.
Cu barajele nu e prea clar: le vom folosi, în continuare, sau le vom lăsa să cadă natural, sau „cu un mic ajutor al prietenilor? Directiva-cadru apă recomandă renunțarea la măsuri structurale – baraje, și diguri, adică – așa că ne putem aștepta la orice, din moment ce în spațiul mediatic se flutură steagul negru al emisiilor de metan.
Cazul Vidraru intră în altă categorie: prostia și ticăloșia au fost atât de mari încât era perfect justificat un protest lung, cu acte în regulă, în Piața Victoriei. Cu bidoane de 5 litri, plus recuzita suplimentară folosită în 2017, știu ei care. Bidoanele de 0,5 litri sunt marcă înregistrată pentru protestatarii USR, dacă pun și în ele și ceva pietre din balastierele ilegale.
Bilele albe aici se termină, din păcate.
Am fost și am rămas printre puținii susținători ai reformei propuse de d-l ministru Romică Tomescu în 1998, în cabinetul Radu Vasile: 25 direcții silvice, cu ingineri șefi de district. Am fost în sală la ședința de înfierare a acelei inițiative, în care cei din centrala RNP vedeau o amenințare existențială.
Retrocedarea pădurilor începuse anemic, focul era mic, apa călâie, așa că broasca a stat bine-mersi ani buni, așteptând reforma administrativă. Deși aceasta nu s-a produs, iată că oala fierbe din nou, dar din motive economice. Acum broasca este aruncată din nou în oală. Dar, pentru a scăpa cu viață, trebuie să fie puțin mai ușoară, așa că d-na ministru a optat pentru reducerea numărului de directori. A numi asta reformă este puțin cam exagerat, în condițiile în care debirocratizarea internă stă pe loc (și ne ține pe loc) iar reforma administrativă este iminentă.
În cei câțiva ani de amenajare am avut ocazia să cunosc și să lucrez cu oameni care, prin natura profesiei, fuseseră implicați în reforma administrativă din 1968. S-a revenit atunci la (o parte din) fostele județe din perioada interbelică dar această revenire nu s-a făcut pe repede înainte: au fost discuții, dispute, negocieri (așa, în plină dictatură!).
Așteptata reformă va fi mai complicată decât ce s-a făcut în 1968 pentru că nu ne vom întoarce la ceva ce a funcționat, ci va trebui să creăm de la zero o nouă regionalizare. Alte orgolii, alte jocuri politice, alt puzzle, ce ne va cere să tăiem unele din piesele actuale sau pe altele să le lipim în „unități” mai mari.
Așadar, ce vom facem după iminenta reformă administrativă?
Vom face altă reorganizare a Romsilva? Nu era mai bine să începem mai bine cu debirocratizarea sistemului și trecerea de la managementul bazat proceduri la cel bazat pe rezultate? Discret, fără tam-tam și interviuri transmise online?
Amintesc, în final, trista poveste a actualelor gărzi forestiere, care au fost reorganizate de trei ori, dacă nu mă înșel, în intervalul 1998-2004. Potrivit unei surse, garda forestieră Oradea a apărut peste noapte, pentru a răspunde unei cerințe politice. De ce nu a fost preluată măcar actuala zonare a celor nouă gărzi forestiere? Am fi vorbit măcar de nouă directori, nu de 19 directorași, ca să o citez de dna ministră. Aveam un argument pentru a nu relua procesul de la zero.
