Cu această întrebare începe reclama unei firme ce prestează servicii medicale. Faptul că, într-un spot publicitar, tehnologia surclasează competența, rata de succes, empatia și chiar prețul respectivelor servicii, m-a pus serios pe gânduri.
Fiecare domeniu are propriul cor al bocitoarelor, ce vor mai repede, mai mult, mai ieftin.
În urmă cu mai bine de zece ani, la Ateneul Român, în cadrul conferințelor Dilema, un medic (plecat demult din țară) deplângea interzicerea autopsiilor în Evul Mediu, restricție ce a ținut medicina pe loc câteva sute de ani. Corect până aici. Doar că d-l respectiv a plusat avansând o teză de noaptea minții, pentru un om cu pregătire biologică: „Dacă medicina ar fi progresat în același ritm cu celelalte științe, speranța de viață ar fi fost acum undeva pe la 150 ani.”
Sigur, e frumos, e motivațional, aspirațional, dar numai echitabil și ecologic nu e.
Pentru că, alte studii au demonstrat, pe cifre, că speranța de viață mai mare a crescut clivajul dintre cei săraci și cei bogați (vezi Thomas Piketty). Păcat că respectivul medic nu a citit (sau nu a înțeles) basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu și comentat de Constantin Noica în „Basmul ființei”.
Continuând pe aceeași logică, s-a estimat că, dacă industria auto ar fi progresat în același ritm cu industria calculatoarelor, am fi circulat astăzi cu sute de kilometri la oră, pe pământ, în aer și, firește pe sub pământ.
În lumea occidentală, corul bocitoarelor a făcut din progresul tehnic nu doar o obsesie, cu adevărată ideologie. Potrivit lui Thomas. Piketty: „O ideologie este o încercare mai mult sau mai puțin coerentă de a găsi răspunsuri la o seamă de întrebări extrem de vaste privind organizarea dezirabilă sau ideală a societății”.
O scurtă trecere în revistă a succeselor și eșecurilor tehnologice în silvicultură
Echipamente moderne de exploatare. În 2000 am văzut primul harvester lucrând într- o economie de piață reală. Costa, la vremea aceea, cam 500.000 $. Proprietarul mi-a spus că din punct de vedere financiar, mașinăria e o gaură neagră, din cauza productivității fizice prea mari, comparativ cu volumul recoltabil, chiar dacă era vorba de tăieri rase. Volumul arboretului mediu limita și limitează în continuare gama partizilor în care o asemenea mașină poate opera în condiții de rentabilitate și siguranță. Vedeți o progresivă, tăierea finală, făcută cu un harvester, în condiții de rentabilitate pentru ambele părți?
Funicularele au rămas în continuare un pod prea îndepărtat
Din bine-cunoscutele cauze: partizi ce nu au fost constituite pentru a scoate lemnul cu funicularul, personal nepregătit, volum mic recoltabil, raportat la suprafață, acces dificil până la locul instalării liniilor de funicular.
Elagajul artificial. În copilărie, la unul din târgurile organizate în Complexul Expozițional Casa Scânteii am văzut prima dată o mașină de elagaj artificial, ce curăța complet trunchiurile de pin sau molid. Peste ani, am regăsit mașinăria respectivă în facultatea de silvicultură din Brașov, la laboratorul de mecanizare a lucrurilor silvice. Dar nu am mai văzut-o niciodată lucrând, în pădure. După absolvire, în OS Zărnești am văzut singurul arboret parcurs cu elagaj artificial, făcut ca la carte.
Unde dai și de unde crapă: în anii șaptezeci siderurgia europeană se retehnologiza: nu mai produce fontă, ci oțel de calitate. Noi, invers.
Ceaușescu a impus producția de fontă ca fiind un indicator macro: tone de fontă per capita; de aici, dezastrul: în economia forestieră, asta a însemnat tractorul articulat forestier (celebrul TAF). Copiat șurub cu șurub după Timber Jack dar cu șuruburi fabricate din oțel indigen.
Rezultatul: un tractor mai mare, mai greu, mai puțin manevrabil (din cauza geometriei celor două „corpuri”) și atâtea altele. Nu mai sunt la curent cu performanțele TAF-ul modern, dar aceasta a fost cauza de fond a atâtor cartușe de Kent ce au circulat pe sub mână între maiștri de exploatare și șefii lor, pentru aprovizionarea cu piese de schimb: mașină grea, mentenanță scumpă.
Dronificarea silviculturii
La ultima sărbătoare de absolvire a studenților facultății unde am predat, unul din vorbitori (ne- silvic, să ne înțelegem) visa cu ochii deschiși la o silvicultură în care „terenul” îl vor face dronele, iar deciziile vor fi asistate de inteligența artificială. Nimeni, dar absolut nimeni, nu spune că dronele sunt alimentate de acumulatori, că acumulatorii au un număr limitat de cicluri încărcare-descărcare și că, odată consumați devin o masă inertă, ne-reciclabilă (la costuri rezonabile) și poluantă, în final. Comisia Europeană a mișcat ceva-ceva, în sensul că producătorii de telefoane sunt obligați să permită schimbarea acumulatorilor telefoanelor mobile. O ușoară prelungire a ciclului de viață, atâta tot.
Care vor fi cerințele formative suplimentare pentru un silvicultor? Să scrie prompturi, să scaneze 3D, să optimizeze intensitatea fasciculelor și, în final, să schimbe bateriile?
Există, totuși, speranță?
Prin anii 80, colegii de la Institutul Național al Lemnului au venit cu o idee ce era inoperantă la vremea aceea: așa-numitul amenajament silvo-tehnologic ce presupunea introducerea unui criteriu suplimentar pentru delimitarea unităților amenajistice: tehnologia de exploatare.
Poate s-a mers prea departe atunci – de fapt a fost doar o idee lansată întru-un cerc închis – dar nu ar fi rău să se redeschidă subiectul, așa cum sugerează colegii de Forest Design într-o postare ce mi-a trecut prin ecran. Ei propun folosirea modelului digital al terenului (DTM) la identificarea acelor suprafețe în care instalarea și utilizarea funicularului ar putea fi recomandată, respectiv eficientă. (Dar pentru asta nu trebuie cumpărat un avion special, din moment ce serviciu de scanare LiDAR trebuie făcut o dată pentru totdeauna).
Chiar dacă, în ochii unora, silvicultura se sfârșește la drumul auto, practic lucrurile nu stau așa.
Lemnul trebuie scos din pădure la un preț pe care firmele de exploatare își permit să-l plătească. La fel și fabricile de prelucrare, ce cumpără lemn de la firmele de exploatare, sau direct de la ocoalele silvice. Noul cod silvic vine cu două termene, ambițioase pentru Regia Națională a Pădurilor: Până în 2030, cel puțin 50% din lemnul recoltat se valorifică ca lemn fasonat situat în depozite sau la drum auto.
Începând cu 1 ianuarie 2030, cel puțin 70% din lemnul recoltat trebuie să fie sortat, fasonat și pus la dispoziție la drum auto sau în depozite.
Dacă ne întoarcem în trecutul nu prea îndepărtat, ne amintim inevitabil de acel regulament privind ”termenele și modalitățile de exploatare a masei lemnoase”, ce a rostogolit pe parcursul a două decenii noțiunea de lemn transportat prin semi-târâre, respectiv lemn transportat prin semi-suspendare. La fiecare nouă ediție a regulamentului se înlocuia semi-târârea cu semi- suspendarea (sau invers) și gata, aveam o reglementare nou-nouță.
Mi-e teamă că, în lipsa unor drumuri forestiere noi, care să crească efectiv accesibilitatea pădurilor, tot nu vom putea ajunge la ținta de 70%. Și uite cum viitorii directori ai RNP vor avea un indicator de performanță greu sau irealizabil.
În loc de final, dialogul dintre Micul Prinț și vânzătorul de pilule high-tech
”- Bună ziua, zise micul prinț.
– Bună ziua, zise negustorul de pilule perfecționate care potoleau setea. Înghiți una pe săptămână și nu mai ai nevoie să bei nimic.
-De ce vinzi așa ceva? întrebă micul prinț.
-E o mare economie de timp, spuse vânzătorul. Experții au făcut calcule. Se economisesc cincizeci și trei de minute pe săptămână.
-Și ce faci cu aceste cincizeci și trei de minute?
-Ce vrei…
-Eu, își zise micul prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute la dispoziție, aș merge încetișor către o fântână…”
