Profesorul universitar doctor Marian Drăgoi a făcut parte în ultimii ani din echipa Facultății de Silvicultură din Suceava, unde a fost titular al disciplinelor amenajarea pădurilor (licenţă zi) economie şi piaţa lemnului, fundamentarea deciziilor şi aplicaţii informatice (masterat). Este autor de cărți, studii și articole, consultant, cercetător și coordonator de doctorate. Dar este, mai ales, un domn erudit, un spirit ales, un conservator iubitor de artă și cultură în general. S-a pensionat recent de la USV, dar e plin de viață, de idei și de energie. De aici și titlul cu „tinerețe fără bătrânețe”. Am vrut să aflăm ce urmează, ce planuri are și cu ce amintiri părăsește catedra.
dinpadure.ro: Sunteți proaspăt pensionar. Dar nu cu pensie specială… Ce planuri aveți acum, că nu mai aveți atâtea obligații?
Marian Drăgoi: Să îndrum doctoranzii mai vechi spre finalizarea tezelor, să scot o a doua ediție a cărții de economie forestieră din 2008 (e mult mai confortabil să scoți o nouă ediție decât să scrii o carte nouă), apoi o carte despre ipocrizia ecologică și carte despre economia artei, unde voi fi mai mult coordonator. Am strâns un colectiv interesant de autori de capitole.
dinpadure.ro: Haideți să ne întoarcem un pic în timp. Ați făcut facultatea de Silvicultură la Brașov în perioada comunistă. Cum era atmosfera?
Marian Drăgoi: Perioada comunistă este clar împărțită în două: înainte și după 1979. În anii 70 era o emulație artistică și științifică deosebită. Doar două exemple: Jay Forrester a publicat „Principiile sistemelor” în SUA, iar la ani după am avut traducerea în română. McCoy Tyner (un mare pianist de jazz) a fost declarat pianistul anului, iar în anul următor s-a înființat la Sala Palatului, în București. Din 79 a început nebunia, adevăratele lipsuri iar securitatea a început să urmărească totul. Pentru mine, scăderea bunăstării a însemnat dispariția piureului de castane din magazine.

dinpadure.ro: Erau prin preajmă și „băieți cu ochi albaștri”? Era silvicultura un domeniu de interes pentru Securitate?
Marian Drăgoi: Silvicultura era legată de vânătoare, iar vânătoarea era apanajul lui Ceaușescu și al celor din preajma lui. Fiind un sector ce avea propria-i rețea de comunicații (dacă nu știai unde e sediul de ocol, te uitai pur și simplu sus: erau două antene în orice localitate mai mare, cea a ocolului și cea a miliției) era atent monitorizat, dar soft. Nu se băgau în aspectele tehnice. Singura tehnicalitate în care s-a băgat Ceaușescu a fost sistarea tăierilor de produse principale pentru zece ani, în zona de câmpie. Dar l-au îmbrobodit repede băieții noștri din minister și ICAS cu lucrările complexe de conservare. Care au devenit tratament de sine stătător, în loc de soluție de avarie. Totuși, marile somități ale anilor 50 și 60 chiar au avut de suferit, pentru că li s-au imputat pagubele produse de doborâturile de vânt și atacurile de ipide. Profesorul Bălănică a făcut pușcărie doar pentru că a spus că „în pădure se respiră un aer mai moral”.
dinpadure.ro: Mai este azi silvicultura un domeniu de interes pentru cei care se ocupă de securitatea națională? Teoretic ar fi… dar practic?
Marian Drăgoi: Pădurea a rămas o vacă de muls pentru partidele politice – indiferent de ce parte a eșichierului politic s-ar afla. Iar silvicultorii, oricât de bine intenționați, tot fac, mai devreme sau mai târziu, compromisuri compromițătoare. Totuși, fiind un domeniu ce se simte bine într-o economie planificată, PSD a atras o proporție mai mare de specialiști. Și îmi asum ce spun, pot să dau și nume (evident, nimeni nu îmi va cere un asemenea grad de detaliere).

dinpadure.ro: Ați pomenit la un moment dat despre „Clubul silviculturii” de la Brașov. Ce era?
Marian Drăgoi: Era clubul facultății de silvicultură, creat de doi studenți mai citiți (de la ei am auzit de Constantin Noica) care s-au apucat să organizeze concerte folk. George Ridiche și Cezar Straton, promoția 1981. Ei m-au desemnat pe mine drept urmaș, așa că m-am apucat de treabă, făcând ceea ce făcuseră și ei, dar adăugând și tente suplimentare (nu doar de culoare). De pildă, dacă partidul ne cerea să facem activități culturale care să țină studenții departe de biserică, eu mergeam la înaintare cu audiții Johan Sebastian Bach. Dădea mai bine în peisaj, Biserica Neagră fiind la 200 metri. După ce am intrat în Partidul Comunist, de bucurie am organizat o retrospectiv Phoenix intitulată, normal, „celor ce ne-au dat un nume”. Securiștii de serviciu (doi la număr) s-au activat instantaneu și în mai puțin de două ore am primit toată discografia Beatles pe benzi cu patru piste (adică profi), spre „răzgândire”. Unul din cei doi e mare și tare pe la SNSPA, dar cel mai tare m-au durut cuvintele celui de-al doilea, ce a comparat gestul nostru cu re-editarea „Main Kampf”. După 89 respectivul era mare țărănist și director de post local de televiziune. Clubul S – așa era cunoscut – avea ca termen de comparație celebrul club A, al arhitecturii. Ideea economiei artei a pornit din amintirile de atunci. Totul a fost posibil pentru că am fost o echipă puternică și am avut în spate un sprijin extraordinar din partea cotabilului șef al Casei de Cultură a Studenților, dl Alexandru Bîrsășteanu, fie iertat. Tot domnia sa a sprijinit și Cercul pentru Protecția Naturii și Turism, unde am făcut de asemenea tot felul de isprăvi, cele mai vizibile fiind refacerea traseelor turistice din Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului și Făgăraș. Pe 30 septembrie, când d-l Rector mi-a decernat o onorantă diplomă de excelență (la deschiderea anului universitar) le-am povestit studenților doar de Cubul S, pentru a nu lăsa impresia că nu m-am ținut deloc de școală.

dinpadure.ro: Azi avem absolvenți de silvicultură din mai multe centre universitare, inclusiv Oradea, Craiova… Ce-i drept, își găsesc cu greu de lucru, în condițiile în care mai toți și-ar dori să lucreze într-un ocol. Ce șanse reale îți oferă această facultate?
Marian Drăgoi: Apariția universităților private a fost lovitura de grație dată învățământului universitar, pentru că cel evaluat nu trebuie să fie niciodată finanțatorul. E un principiu elementar. Ideală, pentru condițiile noastre, ar fi concurența monopolistă, că este cea mai stabilă structură economică pe termen lung. Nu este nici monopol, să te culci pe o ureche că nimic nu ți se poate întâmpla, nici piață atomizată, să te lupți pentru fiecare student înmatriculat. În privința șanselor de a-ți găsi un loc de muncă… într-adevăr, dacă vrei neapărat ocol, e cam complicat. Nu doar că e greu de ajuns, dar este și calea sigură spre plafonare, dacă nu ai trecut prin câteva campanii de amenajare sau pe la o firmă de exploatare, să vezi cum se fac lucrurile. Și cele bune, și cele mai puțin bune. Prin 2000 am auzit de la silvicultor american următoarea aserțiune, pe care o tot repet: „De două decenii politica forestieră o fac oameni care nu au văzut niciodată cum se doboară un arbore, deși banii doar de acolo vin”.
dinpadure.ro: Să revenim un pic la anii tinereții. Sunteți un profesor cultivat, iubitor de artă, de cultură. Mergeați, înțeleg, și la Cinematecă… Povestiți-ne puțin despre acele experiențe.
Marian Drăgoi: Pe strada pe care am copilărit era un cinematograf iar tatăl meu era sectoristul cartierului. Când aveam chef de film, aveam intrare liberă în sală și foarte rar vedeam un film cap-coadă. Între cap și coadă era momentul „t”, când eu intram în sală și rămâneam în sală până la următoarea proiecție, pe care o vedeam până la momentul „t”. Așa că de cele mai multe ori mi-am „montat” propria-mi variantă de film, ce m-a ajutat enorm din punct de vedere cognitiv (aveam cinci-șase ani). După care au venit anii de cinematecă în București, serile de proiecții la „Grigore Preoteasa”, casa de cultură a studenților din București, apoi cinemateca din Brașov. Televiziunea de stat avea propria-i cinemateca, miercuri seara. Filmele erau prezentate fie de academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga (își trăiește somnul de veci la Mănăstirea Putna, unde s-a călugărit spre sfârșitul vieții), fie de Ecaterina Oproiu, fie de Catinca Ralea, fie de D.I. Suchianu. Niște personalități culturale uriașe, care trăiau cele câteva minute în care prefațau filmul cu o intensitate extraordinară, de neuitat. Și acum îi vad în fața ochilor. Dl Suchianu avea niște sprâncene stufoase și o mobilitate facială de adevărat actor. Când a prezentat Poseydon, prima versiune, cu Gene Hackman în rolul preotului salvator (film cu un schepsis adânc), a încheiat hasidic: „un popă de care și Hristos ar fi fost mândru”. După care au venit anii cu cenaclul Flacăra. Mă întristează faptul că am îngropat atât de ușor aproape două decenii de cultură și viață spirituală autentică sub eticheta de „epocă ceaușistă”. Iar acum puntea spre silvicultură: în fiecare an, la facultățile de profil, studenții ar trebui să vadă cel puțin o dată Blow-up, pentru a înțelege cum e cu SUMAL-ul, „Doisprezece Oameni Furioși”, pentru a înțelege cum e cu adevărata statistică și „Dodeska-den” pentru a înțelege forța distructivă a visului, atunci când nu reușești să trăiești în realitate.

dinpadure.ro: Tinerii de azi nu mai au toate aceste conexiuni, interese, pasiuni. Cum se îmbogățesc interior studenții?
Marian Drăgoi: Nu știu cum te mai poți îmbogăți în interior când valorile fundamentale s-au relativizat atât de mult. Prima condiție este să-ți găsești – sau să dea peste tine – un om care să aibă dispoziția de a-ți împărtăși propriile experiențe culturale, cumva cu „sare și piper”, cineva care să-ți deschidă ochii asupra unei cărți, unei piese muzicale. Cu doi ani în urmă, plictisit de propria-mi economie forestieră, le-am dat studenților următorul subiect: explicați de ce Sarah Brightman și Sarah Chang au strategii de marketing atât de diferite, ținând cont de: grupul țintă al fiecăreia (una cântă operă și cros-over, alta doar clasic, vioară), onorariile ce se practică pe fiecare gen muzica, primele de asigurare, și riscurile profesionale. Internet gratis și două ore. Au mai copiat unii de la alții că deh, asta e situația, dar pentru mine a fost o experiență extraordinară. În primul rând am învățat eu foarte mult despre cele două dive și, în al doilea rând, am realizat că bine struniți tinerii de astăzi chiar sunt capabili să gândească cu propriile minți.
dinpadure.ro: Îmi spunea o doamnă inginer silvic că au rămas prieteni, cei din grupa lor, și azi, după zeci de ani de la terminarea facultății. Dvs mai țineți legătura cu foștii colegi? Ce fac ei?
Marian Drăgoi: Țin legătura cu cei câțiva prieteni apropiați, dar nu foarte strâns. Prin „ținut legătura” înțeleg vorbit la telefon sau văzut față-în-față, nu pe Facebook. Mulți din foștii colegi s-au îngropat „spiritual” la câte un ocol silvic. Cine era deschis în facultate a rămas la fel de deschis și acum, cine nu, nu. Poate părea paradoxal, dar nu prea sunt comunicativ: marea mea temere este ca un dialog să nu degenereze în trăncăneală.

dinpadure.ro: Este pensionarea o „povară”? E o etichetă, ca și cum gata, ești depășit, ești bătrân, ești „useless”, cum zic americanii. Simțiți asta?
Marian Drăgoi: Tehnic vorbind, a trecut abia o lună din viața de pensionar. Am atâtea de făcut până la finele anului încât nu întrevăd nicio diferență notabilă. Am atâtea „restanțe”– cărți a căror lectură am tot amânat-o – încât nu cred că voi avea timp să mă gândesc la „Trecut-au anii ca nouri lungi…”
dinpadure.ro: Dacă ar fi să sintetizați într-un cuvânt activitatea dvs la facultate, care ar fi acela?
Marian Drăgoi: Mobilitate (de orice fel).