Un punct de vedere…

Autor: Prof. dr. ing. Valeriu-Norocel Nicolescu

Paul Gauguin (1848-1903), marele pictor și sculptor francez, se întreba ne-retoric, într-un tablou celebru aflat actualmente în Muzeul de Arte frumoase de la Boston: „De unde venim, ce suntem, încotro ne îndreptăm?”.

Sunt întrebări firești pentru cineva care trăiește cu ochii deschiși la realitățile din jur, însă dacă m-ați întreba, oarecum în același context, „UNDE ne găsim în silvicultură?”, v-aș răspunde simplu: la intersecția dintre (1) presiunea publicului (inclusiv a mass-media) și a ONG-urilor de mediu, perfect normală într-un sistem modern de silvicultură participativă, (2) reducerea drastică și continuă a forței de muncă pentru lucrări din silvicultură și exploatarea pădurilor, combinată cu (3) creșterea cheltuielilor cu personalul respectiv, (4) legislația silvică stufoasă și dificil de aplicat, combinată cu o birocrație în continuă creștere, (4) schimbările climatice mai mult sau mai puțin accentuate, cu cortegiul lor de probleme, de la dificultăți de regenerare a arboretelor bătrâne la incendii de pădure ori la uscarea în masă a unor specii forestiere majore gen molid, fag, cvercinee și nu numai. Iar enumerarea complexității situației în care se găsește sectorul silvic ori forestier nu se oprește aici…

Într-un context atât de complicat, în care mulți neaveniți, asemenea personajelor criticate, pe bună dreptate, de profesorul american Tom Nichols în „Sfârșitul competenței”, își dau cu părerea într-un domeniu complex, pe care îl judecă, fără să îl înțeleagă, numai pe baza lui „Așa cred eu”, specialiștilor legați de pădure prin meseria lor le este din ce în ce mai greu să comunice realitățile complexe cu care se confruntă și pe care, uneori, nu le pot rezolva, cu toate eforturile și bunăvoința. Silvicultorii – e lucru demonstrat și nu de acum – comunică (în general) prost cu societatea, iar concluzia este valabilă nu doar pentru profesioniștii de teren din sectorul respectiv, care sunt judecați adesea aspru pentru aspecte nesemnificative ale meseriei lor, însă cu impact puternic la publicul avid de senzațional, ci și pentru mediul forestier academic sau de cercetare; voci care să prezinte adecvat realitățile mediului legat de pădure, cu bune sau rele, sunt puține și acoperite de corul atât de sonor al celor care doar judecă și denigrează, cu sau fără motiv…

Ca silvicultor cu șansa de a lucra de câteva decenii în/cu organisme de cercetare silvică la nivel mondial sau european, de a circula în multe țări ale lumii și a privi acolo cu ochii larg deschiși ai practicianului la realitățile sectorului forestier, trebuie să spun că realitățile noastre silvice nu sunt ceea ce eu aș fi dorit, la trecerea a 35 de ani de la căderea comunismului. Adică? Se poate spune, fără riscul de a greși, că am rămas cu norme tehnice revolute, asociate de curând de ghiduri de bune practici care înglobează, în bună parte, prevederile acelor norme tehnice și care, prin modul copy-paste nefericit și neadecvat în care au fost elaborate, nu au depășit semnificativ produsele comuniste din anii 1980, într-un context ecologic, economic și social complet diferit.

Prin ele, încă ne permitem:

Să plantăm cel mai mare număr de puieți la hectar din spațiul european, folosind preponderent specii din așa-zisul „tip natural fundamental de pădure”. Din păcate, în contextul schimbărilor climatice deja simțite, dar și preconizate, combinată cu lipsa sau sărăcia materialului de împădurire aferent, această obligație este complet neavenită, așa cum demonstrează cu claritate amploarea fenomenului de uscare a speciilor menționate mai sus, situate în arealul natural și, uneori, chiar în zona de optimum a acesteia. E și cazul altei noțiuni dragi și apropiate silvicultorilor de altădată, „legea de aur a provenienței locale”, total neadecvată în același context climatic în schimbare profundă – fără a testa, apoi utiliza la scara necesară, proveniențe ne-locale, de la altitudini și latitudini mai joase, și a continua exclusiv cu cele locale, problemele actuale de sănătate ale pădurilor se vor accentua…

Să nu ne gândim deloc la faptul că o plantație deasă înseamnă cheltuieli ridicate cu puieții și forța de muncă scumpă și dificil de procurat și care, de la început, ca în cazul molidișurilor, poartă germenii unei instabilități evidente la acțiunea zăpezii, apoi a vântului.

Să intervenim în arborete tinere, pe fondul forței de muncă cu problemele amintite, cu lucrări de îngrijire și conducere – degajări, depresaje, curățiri – de intensitate slabă și frecvente/cu periodicități mici, controlate cu o noțiune – consistență, exprimată prin gradul de închidere a coronamentului -, care este subiectivă și la care nimeni în spațiul european nu apelează.

Să aplicăm rărituri cu intensități slab-moderate (maximum 15% din volumul pe picior), complet ineficiente economic, repetate frecvent (modelul profesorului Heinrich Cotta, recomandat în Germania la începutul secolului al 19-lea și preluat la noi, fără citare, în Îndrumările tehnice pentru Silvicultură din anul 1949) și controlate cu o altă noțiune – indicele de densitate – care include suprafața de bază „normală” extrasă din tabelele de producție. Așa cum se recunoaște formal chiar de către autorii respectivelor tabele, acestea nu au avut și nici nu vor avea vreodată caracter de modele de gestionare a arboretelor, ci doar de modele de referință. Ce înseamnă asta? Că la aplicarea răriturilor, începând din anul 2022, trebuie să ne raportăm la suprafețe de bază aberant de mari, care depășesc și de două ori „suprafețele de bază critice”, definite de decenii în Europa Centrală și de Vest pentru principalele specii forestiere și care sunt veritabile modele de gestionare a arboretelor parcurse cu rărituri.

Vârste ale exploatabilității excesiv de lungi, fapt datorat aplicării unei silviculturi „statice”, care include lucrări de îngrijire cu acele intensități slabe-moderate, care scad pe măsura creșterii vârstei arboretelor și prin care diametrele cerute pentru sortimentele-țel stabilite prin amenajament se pot obține doar la vârste depășind 100 de ani, când și defectele asociate vârstei (cazul inimii roșii la fag) devin importante.

Să sistăm aplicarea răriturilor la atingerea a 3/4 din vârsta exploatabilității și, în mod practic, la 80 de ani, după care să aplicăm doar tăieri de igienă (fără posibilitatea intervenției, în acea perioadă, cu tăieri preparatorii), care permit recoltarea ridicolă a 1 m3/an/ha; sigur așa – prin extragerea exclusivă a arborilor uscați, în curs de uscare sau a celor cursă pentru protecția pădurilor -, timp de 30-40 de ani, se pot pregăti arboretele pentru trecerea de la o generație la alta prin aplicarea tratamentelor silviculturale?

Să utilizăm, la alegerea acestor tratamente la nivel de arboret, pe bază zonării funcționale (stabilită cu un caracter subiectiv evident), o noțiune – „tipul de categorie funcțională” – care nu are nici o bază științifică și care conduce la aberații de genul: în tipul I (TI) „este interzisă exploatarea de arbori fără aprobarea autorității competente prevăzute de lege”, în tipul II (TII) „se vor executa lucrări speciale de conservare, potrivit prevederilor din amenajamentele silvice” etc. În consecință, să fie alese și impuse prin amenajamentele silvice fie ne-intervenții (TI), fie tratamente silviculturale complicate și greu de aplicat (mai ales în condițiile unei rețele de scos-apropiat care nu asigură acccesibilitatea interioară necesară unor tratamente intensive), pe baza unor norme tehnice și ghiduri silviculturale care constituie o întoarcere completă la cele din anul 1985. S-a ajuns astfel ca, din 2022, lângă influența TII amintită mai sus, înclinarea de 25 de grade (aleasă absolut arbitrar, ca atâtea în sectorul nostru…) să conducă la aplicarea excesivă a așa-ziselor „lucrări speciale de conservare”, o noțiune născută moartă în anii 1980, când a fost adoptată din rațiuni politice cunoscute și care, evident, nu are nici un corespodent în literatura silvică din lume.

Să aplicăm ciocanele de marcat, în continuare, pe arborii de extras prin rărituri sau prin tăierile principale, în loc să înlocuim această operație costisitoare cu simpla vopsire a acelor arbori, așa cum se practică aproape exclusiv în spațiul forestier european. Explicația e simplă: hoțul strigă hoții, nu?

La toate aceste limitări, cel puțin nejustificate, se adaugă și faptul că, prin Codul silvic adoptat recent ne-am „permis” să interzicem aplicarea tăierilor rase pe parchete mici în toate ariile naturale protejate, nu doar în parcurile naționale – astfel, ne întrebăm, credem justificat, cum vom regenera cel puțin molidișurile, pinetele, laricetele echiene și pure, adesea artificiale, situate în astfel de condiții?

Și, în acest context complicat, mă gândesc că, de la apariția zonării funcționale a pădurilor de la noi, „nășită” de profesorul Ion Popescu-Zeletin prin HCM 114/1954, când pădurile cu funcții speciale de protecție reprezentau nici 13% din pădurile României, s-a ajuns actualmente la 67%, cu cortegiul de efecte cunoscut – a fost nevoie de o astfel de creștere exponențială, care să limiteze drastic accesul la resursa lemnoasă? Iar în corelație cu întrebarea anterioară, mă gândesc la indicele de recoltă a lemnului din pădurile noastre: 33% din creșterea curentă a acestora, prin comparație cu media de 66% din țările UE, respectiv cu cea europeană de 73%! Uităm că pădurile gospodărite durabil au și componente economică și socială, nu doar ecologică? Că pădurile trebuie să asigure nu doar biodiversitate, peisaj atractiv și protector, aer și apă curată, ci și lemnul necesar industriei și populației, în cel de-al doilea caz și la prețuri accesibile? Păcat că, într-o țară cu resurse lemnoase care ne situează pe locul șase între țările Uniunii Europene, uităm adesea cuvintele magului din Departamentul forestier al FAO, Jack Westoby (1967): „Silvicultura nu este despre arbori, ci despre oameni. Și este despre arbori doar în măsura în care aceștia pot servi nevoilor oamenilor”.

Și mai uităm că o silvicultură de calitate nu este posibilă fără existența unei densități ridicate a rețelei de drumuri forestiere – cu doar puțin peste 6 m/ha și o treime din suprafața fondului forestier național inaccesibilă, se poate spera la a ajunge vreodată din urmă, ca mod de gospodărire, țările cu silvicultură de tradiție din spațiul central-european? Sau dorim să lăsăm arboretele actualmente inaccesibile să se „virginizeze” și îndeplini astfel, fără eforturi, obiectivul de a avea 10% din suprafața pădurilor sub protecție absolută?

În concluzie, la ce visez eu pentru silvicultura de la noi?

La una în care: (1) plantațiile cu specii autohtone și/sau exotice, din proveniențe sau specii locale ori „migrate”, însă testate și validate în timp pentru adaptabilitatea lor la climatul din viitor, sunt mai rare, însă mai stabile, de la instalare, în care (2) pădurile se instalează natural prin tratamente „clasice”, alese fără „artificii” intelectual-amenajistice ne-necesare și aplicabile ușor, în care (3) lucrările de îngrijire și conducere sunt mai intense și mai spațiate în timp, prin care se reduce competiția pentru o resursă – apa – atât de esențială pentru supraviețuirea și creșterea/dezvoltarea pădurii și prin care să se realizeze o eficiență tehnico-economică obligatorie, în care (4) aplicarea operațiunilor culturale se bazează pe criterii cât mai obiective, derivate din cercetări de durată și validate de producție, în care (5) răriturile în arboretele de codru se sistează cu maximum 10-15 ani înainte de atingerea vârstei exploatabilității, vârstă mai scurtă datorită atingerii diametrului cerut sortimentului-țel mai devreme și evitării defectelor în lemn asociate cu vârstele mari, în condițiile unei silviculturi mai „dinamice”, iar (6) tăierile preparatorii se pot utiliza, în caz de nevoie, până se începe aplicarea tăierilor de regenerare.

Și la ce mai visez? La momentul în care (1) silvicultorul-practician are libertatea reală asupra deciziei pentru lucrările pe care le conduce în pădure, fără îngrădirile evidente din prezent, datorate unei legislații complicate și stufoase și unei birocrații fără limite, după cum (2) proprietarul își poate manifesta plenar dreptul de proprietate prin implicarea în mult mai mare măsură în alegerea și aplicarea măsurilor necesare gospodăririi propriei păduri – probabil că visez la prea mult și la prea multe…

Silvicultorii, dintotdeauna, chiar și cu „uscăturile” aferente oricărui domeniu, au servit cu respect pădurile și sigur o vor face și în viitor – este un adevăr de la care ar trebui să înceapă orice discuție despre păduri. Și o fac responsabil – ce au însă nevoie ca pădurile țării să arate așa cum merită este un cadru legal simplu și suplu, cu o birocrație redusă la minimum, precum și o colaborare profesională, fără parti-pris-uri politice, în cadrul sectorului forestier, care să le permită manifestarea libertății lor de gândire și acțiune. E ceea ce trebuie să li se ofere, ca o necesitate, și cât mai repede – timpul nu mai are răbdare…