În anul 1937, Monitorul Oficial-Imprimeria Națională publica lucrarea „Politica forestieră – Evoluția și stadiul actual al doctrinei – Problema românească”, care tratează, cu caracter de noutate absolută în peisajul publicistic de la noi, doctrina și problemele specifice politicii forestiere.
Lucrarea era datorată lui Valeriu Dinu (1905-1997), absolvent de Drept (Universitatea din București, 1928) și de Silvicultură (Școala Politehnică din București, 1929), doctor în științe economice și financiare (Universitatea din München-Germania, cu teza „Agricultura românească sub presiunea crizelor” – 1932) și în filosofie (Universitatea din Giessen-Germania, cu teza „Pădurea românească – poziția și importanța sa în economia națională” – 1933), în acea perioadă cercetător și șef al oficiului „Administrația rațională și organizarea muncii” la Institutul de Cercetări și Experimentație Silvică. Și, pe lângă multele altele (inclusiv autor al lucrărilor „Ipostaze ale pădurii în lirica românească” – 1984 și „Pădurea în proza românească” – 1989), Valeriu Dinu a fost fondator al revistei Viața forestieră, alături de doi „monștri sacri” ai silviculturii din România, profesorii Constantin D. Chiriță și Ion Popescu-Zeletin, precum și titular al cursului de Drept și legislație silvică la aceeași Școală Politehnică din București (1941-1948).
Dacă „Evoluția și stadiul actual al doctrinei”, unde se regăsesc nume imense pentru istoria politicii forestiere, de la Hundeshagen (1821) la Pfeil (1822/24), de la Schwappach (1894) la Endres (1924), prezintă mai puțină importanță pentru cititorul silvic din România, modul în care Valeriu Dinu prezintă „problema românească” este extrem de interesant. Pentru că fraza care definește începuturile preocupărilor românești de politică forestieră este definitorie: „despre politica forestieră ca știință sau măcar obiect de orientare didactică nu s-a vorbit la noi până la începutul secolului XX, când regretatul profesor P.A. Grunau a făcut la școala de silvicultură din Brănești câteva prelegeri intitulate „Economie politică aplicată la păduri sau Politică forestieră”. Iar acele prelegeri, litografiate în 1906, „… puțin, mult prea puțin, dar totuși un început”, au stat la baza celui de-al doilea curs, … editat de autor abia în 1929”.
Ne-am amintit de Valeriu Dinu (la a cărui operă vom reveni) și de lucrarea sa într-un moment în care credem că politica noastră forestieră este cel puțin haotică și contraproductivă, iar neparticiparea României la cea de-a X-a Conferință Ministerială a Procesului FOREST EUROPE (fosta Conferință Ministerială pentru Protecția Pădurilor în Europa MCPFE – Stockholm, 2-3 iunie 2026) ne situează în afara problematicii actuale a sectorului forestier european.
Conferință, cu peste 130 de participanți (miniștri, secretari de stat, factori de decizie politică, cercetători, organizații internaționale, organizații observatoare și reprezentanți ai sectorului forestier) din mai mult de 30 de țări europene, la care s-au abordat câteva dintre cele mai presante provocări cu care se confruntă pădurile Europei în prezent: schimbările climatice, reducerea biodiversității, incendiile de vegetație, deficitul de forță de muncă, inovarea, construcțiile din lemn, viitorul gestionării durabile a pădurilor (Sustainable Forest Management) etc…
FOREST EUROPE, prin vocea președintelui său în exercițiu (până pe 1 ianuarie 2027, când Albania va prelua acest rol), ministrul suedez al Afacerilor rurale, Peter Kullgren, cere ca „… această conferință să reafirme scopul nostru comun de a promova gestionarea durabilă a pădurilor în întreaga Europă, de a susține valoarea unui dialog forestier cu adevărat pan-european și de a continua să construim societăți reziliente prin intermediul pădurilor reziliente”. În acest sens, Christophe Hansen, Comisarul european pentru Agricultură și Alimentație, a subliniat foarte clar: „…reziliența necesită o gestionare activă și durabilă a pădurilor. Acest lucru necesită cooperare.”
Noi, românii, unde suntem și ce ne dorim, însă fără voce?
