În „Sfârșitul competenței” (Polirom, 2019, 282 p.), profesorul american Tom Nichols, de la US Naval War College și profesor asociat la Harvard Extension School, notează:
„În viața noastră culturală și literară am îngropat totul înainte de vreme: decența, bunul-simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, știința de carte, regulile gramaticale și așa mai departe. Ultimul lucru de care avem nevoie e un nou elogiu a ceva ce nu a murit încă (competența – n.n.). Dar, deși competența nu s-a sfârșit, ea trece printr-o perioadă grea. Ceva nu merge bine deloc. Statele Unite sunt acum o țară obsedată de venerarea propriei ignoranțe”.
Și continuă: „Nu, problema mai mare e că suntem mândri că nu avem asemenea cunoștințe. Americanii au ajuns într-un punct în care ignoranța, mai ales în ceea ce privește politicile publice, este de fapt o virtute. Respingerea sfaturilor experților este echivalentă cu afirmarea autonomiei, un mod în care americanii își izolează mândria tot mai fragilă de orice acuzații că ar avea opinii eronate. E o nouă Declarație de Independență: nu mai considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine, ci pe toate, chiar și pe cele care nu sunt adevărate. Toate lucrurile pot fi cunoscute și orice opinie despre orice subiect e la fel de bună ca oricare alta”.
Iar o concluzie, care apare încă din prefața cărții, este tristă, dar atât de adevărată, când privim în jurul nostru, fără să trecem Atlanticul: „Mai grav, azi mă șochează nu că oamenii resping competența, ci că o fac atât de frecvent, în atât de multe privințe și cu o asemenea furie. Dar poate că atacurile asupra competenței sunt mai evidente date fiind omniprezența internetului, natural dezordonată a conversațiilor din social media sau imperativele ciclului de știri de douăzeci și patru de ore. Însă această nouă respingere a competenței are o autosuficiență și o furie care cel puțin mie îmi sugerează că nu vorbim numai de neîncredere, sau de nelămuriri, sau de căutarea unor alternative: e vorba și de narcisism, la care se adaugă un dispreț față de competență ca un soi de exercițiu de realizare de sine”.
Silvicultura e, probabil, domeniul în care celor pregătiți să gestioneze pădurilor, la nivel universitar sau mediu, li se refuză orice competență. De ceva vreme nu mai aplicăm tratamente silviculturale, ci defrișăm, nu punem în valoare pentru rărituri, ci sigur vom recolta, evident în mod ilegal, mult mai mult decât include APV-ul și se raportează în SUMAL, iar banii ne vor umple buzunarele.
Într-un final, toți cei legați de pădure și administrarea ei, într-un fel sau altul, în România, suntem niște banali hoți și incompetenți, iar ce a devenit necesar urgent este să se „revoluționeze” tot ce ține de Silvicultură și gestionarea pădurilor – TREBUIE să fim (re)învățați/educați de cum ar trebui să ne facem datoria pentru care am fost pregătiți, mai bine sau mai rău, în facultăți sau în licee de specialitate.
În acest cadru, mă tot întreb, ca unul care a bătut lumea până în America de Sud, America de Nord sau Asia și a constatat la fața locului respectul de care se bucură silvicultorii în acele regiuni: care e motivul pentru care administrația silvică de stat sau privată din România este atît de desconsiderată (deh, incompetența…) și pusă la stâlpul infamiei? Ce interese există pentru a ni se arăta, dacă se poate zilnic, că suntem acei borfași, iar munca pe care o facem NU este deloc „în linie” cu lumea și veacul în care trăim și ar trebui ca administrația pădurilor să fie predată altora, sigur mai buni specialiști/administratori, care ar fi mai eficienți, mai corecți, mai buni comunicatori?
Eu, în prostia mea, aștept demult răspunsuri care, în cadrul actual, sigur nu vor veni…
Explicație foto: Șleau de luncă condus „europenește” la Ocolul silvic Balș, Direcția silvică Olt – ROMSILVA.
